Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 9

Stau nerăbdător în fața ușilor imense din metal. Iris va trebui să apară în cinci minute. Mă bâțâi agitat, emoționat și entuziasmat. Cred că fiica mea este singurul lucru pentru care ma mai entuziasmez în prezent.

Nu știe că am venit să o iau de la școala, și sunt cât se poate de sigur că surpriza asta va fi exact ceea ce are nevoie acum.

După ce am terminat conversația aprinsa pe care am avut-o cu Nicklas, conversație care s-a încheiat cu un sincer mulțumesc, din partea mea, Edaline mi-a trimis adresa școlii lui Iris și m-a rugat să o iau eu astăzi. Să fac ceva spontan cu ea.

Presupun că abia acum, a realizat ce efect are distanța în relația cu fiica mea. Sau poate ăsta este felul ei de a îmi arăta că dorește să ajungem pe un drum neutru împreuna.

Sunt încă tulburat de întâlnirea pe care am avut-o cu ea mai devreme, dar încerc cu toată tăria de caracter să nu mă las doborât doar din atât. Trebuie să mă țin tare. Urmează să petrecem mult timp împreuna în perioada următoare, iar eu sunt încă in impas.

Pe de o parte îmi zbiară în cap o voce cum că Edaline este logodita, pe de alta inima îmi urla că este momentul să recâștig ce este al meu. Ce a fost mereu al meu. Însă nu mă simt pregătit. Nu sunt pregăti să lupt cu femeia pe care o iubesc. Am nevoie de mai puțin timp să o redescopăr. Și să îmi pun gândurile în ordine.

S-au întâmplat prea multe într-un timp mult prea scurt.

— Tată? strigatul plin de șoc al lui Iris mă scoate din transa.

Eram atât de absorbit de gânduri că nici nu am văzut că in jurul meu se revarsă un val haotic de copii.

— Scumpo!

Merg spre ea cu pași grăbiți, dar nu este nevoie să mă deplasez prea mult căci aproape imediat trupul ei micuț și gingaș se izbește de brațele mele întinse. O cuprind și o strâng la piept, savurând momentul. O sărut pe creștet și îi inspir mirosul.
Vanilie și iubire.

— Nu pot să cred că ești aici! se îndepărtează câțiva pași, și cu greu renunț la îmbrățișare.

— Haide, o conduc spre mașină.

Îi iau geanta în timp ce ea zburdă fericită în dreapta mea. Intram în mașină, iar șoferul pornește din loc. 

— Ce faci aici? întreabă oarecum îngrijorată.

— Ce întrebare este asta? Am venit să te iau de la școală, o trag intr-o alta îmbrățișare si o sărut pe tâmplă.

Rămânem așa câteva secunde, pana ce glasul firav i se aude din nou.

— Unde mergem? aceeași îngrijorare i se citește în glas.

— Mergem să luam cina, iubito. Mama ta a spus că este în regulă să petrecem câteva ore împreuna, înainte de a te întoarce acasă, zâmbesc cu bucurie în suflet și îi mângâi parul.

— Mama? privirea ei socata mă face să rad surd.
Tu, ai vorbit cu mama?

Tonul ei mă face să rad si mai tare. Vorbește despre mine si mama ei ca fiind doua entități complet opuse. De parcă nu am putea fi cuprinși de aceeași propoziție.

— Da, ne-am întâlnit în după-amiaza asta. Se pare că vom lucra împreuna o perioadă, afirmația mea pune pe chipul lui Iris o înfățișare atotștiutoare, oarecum sugestiva.

— Tu si mama? mă încrunt când îi văd zâmbetul superior. Cred că tocmai m-am lovit la cap sau ceva, asta nu poate fi real. Sigur halucinez, își scutura capul și începe să își dea bobârnace în frunte.