Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 19

— Sunt gata! mă privește Edaline din mijlocul sufrageriei, îmbrăcată cu un hanorac de-al meu și cu pantalonii ei.

Intru in casa, după ce m-am chinuit să reconectez internetul. Având in vedere vremea de afara, a fost destul de dificil să mă cațăr la propriu pe fațada cabanei pentru a lega din nou cablul ce se conectează la router.

Aprind telefonul și imediat ce prind semnal, notificările încep să apară buluc.

— Eram sigura ca exista o cale de comunicare aici, expresia nemulțumita de pe fața ei mă face sa zâmbesc, dar nu ii raspund.

Pana sa apelez numărul lui Nicklas, primesc și un mesaj de la el, trimis cu câteva ore in urma.

"Am lăsat cheia de la mașina pe roata din spate, dreapta. Și apropo, ți-am zis eu!"

— Putem pleca, îi spun într-un final lui Edaline.

— A ajuns? face ochii mari spre mine, apoi se uita spre fereastra ce dă spre aleea din față.

— Nu. Mi-a lăsat cheia, zâmbesc și îmi întorc atenția spre ea.

— Ah, ce ticălos, bate din picior și încep să rad.

Mă apropii de ea, și pana sa dau sa o sărut, ma oprește un strănut.

— La naiba! înjur în barba.

— Ți-am zis eu că o să răcești, mă lovește incet în piept cu palma după care își lipește palma de fruntea mea. Cine o să aibă grija de tine?! întrebarea ei nu părea o întrebare, părea mai mult o acuză.

— Tu, răspund subit și o sărut pe buze. O să îți arat unde stau când ajungem înapoi în oraș, să știi unde să vii în caz că sunt la un pas de moarte. Știi că nu rezist la febră mai mare de 38, fac o fața tristă și speriata, iar ochii ei se măresc, înainte de a izbucni în hohote de râs.

Dar atmosfera plăcută amenință să se spulbere de la o clipă la alta.

— Mergem? starea binedispusă pe care o transmitea mai devreme dispare. Este timpul să ne întoarcem la realitate, vocea îi pare stinsă.

Zâmbesc și ii mângâi obrazul.
Tu ești realitatea mea Edaline.

Aprob din cap si o conduc spre ieșire. Înainte de a ieși deschid umbrela pe care abia acum o văd ascunsă în holul de la intrare.
I-o înmânez si ma avânt în ploaie ocolind mașina. Caut pe dibuite câteva secunde sub aripa mașinii si găsesc intru final obiectul cu pricina.

Descui mașina si ne adăpostim în graba în mașina amândoi. Pornesc motorul si îl las câteva secunde să se încălzească. Cât stam pe loc, în liniștea noastră mută, înconjurați doar de zgomotul picăturilor ce lovesc caroseria mașinii, Edaline pare să ducă un război în interior. Simt electricitatea ce o transmite printre noi.

— Ești bine, vocea îmi este răgușită si serioasă.

— Nu chiar. Ce îi voi spune? palmele încep să i se frece de picioare într-un ritm agitat.

— Cui? îmi intorc capul si imi concentrez atenția pe drum, băgând mașina in viteza.

Oftează, dar nu ii spune numele. Știu că este vorba despre tipul ăla.

— Blake... cuvintele i se opresc.

— Nu vreau să știu! mă răstesc. Nu vreau să știu nimic din ce urmează să spui.

— Doar ascultă-mă, o simt cu se întoarce să mă privească.

Își pune palma pe mana mea, cu care strâng schimbătorul de viteze, simțind cum mă încordez si mai rău.

— Nu! glasul meu tună. Tu ascultă-mă! Tot ce vreau de la tine este o ultimă șansă. O șansă la fericire. O șansă pentru noi, pentru fiica noastră, pentru familia noastră. Atât! Nu îmi pasa nici de logodnicul tău, nici de ce anume aveai de gând înainte de mine, mă interesează doar viitorul pe care îl vei alege din clipa asta.

Migrena aia nenorocita amenință să apară din nou si chiar nu este momentul potrivit. Privirea începe să mi se blureze, dar strâng din dinți. Nu acum!

— Nu este așa simplu, Blake!

Acum ea pare nervoasă și nu înțeleg de ce. Eu sunt prostul care stă pe banca de rezerva așteptând să își ia ea deciziile.

— Ba este! Este fix așa de simplu, iubito! Eu sau el! sunt atât de sigur pe ceea ce am spus.

Liniștea se așterne din nou. Nici unu din noi nu mai are puterea să dea glas gândurilor. Nu suntem în poziția de a purta lupte în momentul asta.

Opresc în fata casei lui Edaline, dar nu mă întorc să o privesc. După ultimele ore petrecute împreuna, credeam că relația noastră era ceva sigur. Ma simt furios. In primul rând pe naivitatea mea și in al doilea rând pe ușurința cu care mă rănește.

După câteva minute, își face curaj și coboară din mașina, dar înainte de a închide portiera în urma ei, îmi aruncă o ultimă săgeată:

— Și dacă îl aleg pe el? inima îmi îngheață în piept.

— La revedere, Edaline! mă aplec și trag portiera să se închidă.

Demarez în grabă, dorindu-mi să dispar cât mai rapid din coșmarul asta.
În oglinda retrovizoare îi zăresc silueta inmarmurita în același loc pe trimit.

***

— Nu pot să cred! Nicklas începe să arunce pumni în aer. După tot, are curajul să se gândească tot la ăla? Este clar! Ai eșuat, ai făcut tu ceva greșit! începe să mă privească acuzator, iar eu simt nevoia sa îi îndrept maxilarul cu un pumn.

— Nu vrei să lăsam discuția asta pentru mâine dimineața? Lara probabil te așteaptă să o iei, iar eu vreau atât de mult să dorm. Nu sunt în cea mai bună stare, prietene.

— Te cred, oftează și își verifica ceasul. Este târziu. Probabil ai dreptate, Lara sigur mă așteptă. Dacă nu cumva a îngropat-o deja Edaline pentru trădare, începe să râdă, dar se oprește când vede că mă irită. În regulă, plec, se apleacă și își ia jacheta de pe canapeaua pe care stau tolănit. Ne vedem mâine la firmă, îmi face cu ochiul înainte să dispară pe ușa de la intrare.

Liniște. In sfârșit, liniște. Când m-am întors acasă, după ce am lăsat-o pe Edaline, Lara și Nicklas erau aici, ma așteptau nerăbdători să afle totul despre mică noastră aventură. Larei i-am spus doar versiunea frumoasa. Nu m-a lăsat sufletul să o dezamăgesc.

Bine, mai mult am făcut-o pentru a mă feri de hormonii ei de gravidă. După aceea Nicklas a dus-o la Edaline, pentru că îi promisese că se vor vedea pe seara, dar el s-a întors aproape imediat la mine. Știa că ceva nu era in regula. Mă cunoaște.

Simt atâta dezamagire în mine, atât furie, atât durere. Îmi doresc doar să mă trezesc mâine și să mi se spună că totul a fost un vis. Că asta nu este viața mea. Că eu am o familie fericită. Că Edaline încă mă iubește. Simt cum valuri de caldura mă cuprind când mă gândesc la Edaline și ultima noapte pe care am petrecut-o împreuna. Capul îmi devine greu, brațele mi se înmoaie și un voal de liniște mă învelește de-a-ntregul.

— Iubitule, te rog, trezește-te! Întoarce-te la mine.

Același vis cu care m-am obișnuit începe să prindă din nou contur în mintea mea. Vocea ei caldă se aude din depărtare, strigându-mă. O adiere fierbinte îmi mângâie buzele și încerc să deschid ochii, dar nu reușesc.
Inima îmi bate cu putere.
Trebuie să mă trezesc!