Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 22

— Sigur mamă, îmi atrage atenția Iris de la gânduri, când începe sa îmi zâmbească mișelește.

Ce pune la cale?

— Am mâncat înghețată! zâmbetul ei este diabolic și mă privește în ochi fix. Tata nu este aici acum, scoate limba spre mine și încep să alerg spre telefon.

Deja o aud pe Edaline țipând în telefon. Nu pot să cred că drăcușorul asta mic i-ar spune o astfel de minciună. Fără înghețată este regula de aur a lui Edaline! Am încălcat-o o data și nu am de gând să mai repet greșeala. Pana sa ajung în dreptul ei închide deja apelul iar eu rămân blocat în loc, privind-o șocat pe fiica mea.

— De ce i-ai spune așa ceva? strig spre ea. Iris nu este deloc ok să minți! Știi foarte bine!

— Vremuri disperate cer măsuri disperate sau cum era vorba aia, începe să râdă spre mine, iar eu nu știu ce să zic sau să fac.

— Dă-mi telefonul! întind mana spre ea și mi-l așează în palmă. Nu mai ai voie la desene! Ar fi bine să te duci să te schimbi și să începi să îți faci temele pentru mâine! vocea mea devine aspra, lucru care nu pare să o încânte pe Iris.

— Dar, tată! Se presupune că tu ești parintele cool! se schimonosește în fata mea, ignorând ceea ce i-am spus legat de desene.

Sting televizorul și mă afișez în fata ei, mai serios si mai dur ca niciodată.

— Acum! Nu glumesc Iris. Sunt foarte supărat pe tine!

— Iartă-mă, tata. Dar doar așa o puteam face pe mama să vină aici! Vreau să vă am din nou pe amândoi! privirea ei devine lucioasa si pot să văd cum se străduiește sa își rețină lacrimile.

— Iris. Nu este bine să minți, indiferent de scopul pentru care o faci. Vreau să înțelegi asta. Nu pot sa trec cu vederea ceea ce ai făcut, îmi pare rău!

Telefonul meu începe să sune din bucatarie, dar înainte să mă duc să îl iau, Iris mi-o ia înainte.

— Nu răspunde! Dacă este mama. Te rog!  o lacrima îi brăzdează obrazul iar eu devin neputincios.

Ne deplasam in bucătărie împreuna, dar telefonul nu mai sună. Într-adevăr era Edaline. Mă încântă gândul că va veni aici, dar totodata nu mă simt împăcat că o las pe Iris să manevreze un astfel de joc. Nu îmi place să simt că mă folosesc de fiica mea pentru a o recâștiga pe Edaline.

— Cât voi pregăti cina, te rog, fă-ți temele!

— Pot să stau aici cu tine cât le fac?

— Sigur, zâmbesc spre ea și o urmăresc cum iese din bucătărie pentru a-și aduce ghiozdanul.

— Și schimba-te înainte! Nu poți sta în uniforma de școală! strig spre ea.

O aud cum bombăne ceva și se îndepărtează spre dormitorul oaspeților.

O oră mai târziu, mâncarea din cuptor este aproape gata, iar eu stau cu Iris la masă, ajutând-o cu temele. Este prima dată când facem asta. Pana acum mă vizita doar în perioada vacantelor, deci totul se limita la distracții și relaxare. Inima mi se umple de bucurie că pot trai și experiențe de genul ăsta alături de fiica mea.

O bătaie puternica în ușa ne face să tresărim amândoi după care ne uitam unu la altul speriați.

— A venit, mi-a șoptit Iris cu teama in privire.

— O să mă omoare! îi șoptesc imitând expresia ei.

Bătăile devin mai insistente așa că îmi fac curaj să îi deschid.
Trebuie să par surprins nu?
Imediat ce deschid ușa, Edaline se izbește pe lângă mine și intra înăuntru furioasa.