Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 17

— Vrei să fiu sinceră cu tine Blake? un alt suspin iese la suprafata.

— Da, răspunsul meu iese ca o șoaptă sugrumată.

— Nu as mai pleca de aici niciodată. Inima îmi spune să rămân aici pentru totdeauna, lângă tine.

— Dar? știu că asta va urma să aud din partea ei. 

— Dar nu este atât de simplu, se întoarce cu o pirueta scurta cu fata spre mine, iar eu încep să urmăresc lacrimile cum îi curg.

— De unde știu ca mâine nu vei pleca din nou, sau poate peste o săptămâna? De unde știu ca nu te vei simți complesit iar de toată situația noastră? De unde știu că pot avea încredere în tine Blake? Spune-mi? Cum crezi ca pot să mai am încredere in tine după tot ce s-a întâmplat în trecut?

Nu am niciun argument.

— Te iubesc, Edaline! este singurul lucru logic care îmi vine în minte.

— Nu este de ajuns, Blake! Iubirea ta nu este un motiv suficient de bun.

O altă lovitura.
De data asta doare și mai adânc.

— Și ce ar fi de ajuns? mă retrag un pas în spate, sprijinindu-ma de insula de bucătărie.

— Ar fi fost de ajuns sa fi fost prezent când aveam nevoie de tine, reproșul ei pare însângerat.

— Dar nu am fost! tonul meu este mai răsunător decât m-as fi așteptat. Nu am fost atunci. Am plecat. Te-am părăsit ca un laș, da! Poți sa mi-o arunci in fata de o mie de ori. Trecutul nu o sa se schimbe. Da! Regret deciziile de atunci. Da! As vrea să pot schimba tot ce am trăit în ultimii ani! Fiecare decizie a mea! Nu trebuia sa accept divorțul. Dar tu cum voiai sa accept ca nu ma mai iubești? bat cu pumnul în blat nervos, iar Edaline tresare făcând ochii mari spre mine. Tu mi-ai spus privindu-mă in ochi ca nu mai simți nimic pentru mine! Ca sunt un monstru! Că îl vezi pe taica-tu în mine! Și tu ești vinovata in egala măsura pentru tot ce s-a întâmplat cu noi!

Continua să mă privească șocată. M-as fi așteptat sa văd spaima sau furie in privirea ei. În schimb citesc doar confuzie.

— Eu, face o pauza scurta, niciodată nu ți-am zis așa ceva. Nu îmi amintesc să fi spus vreodată cuvintele astea. Ești sigur că, face o grimasă de dezgust, nu erai sub influența drogurilor?

Lovesc încă o data cu pumnul în mobilier.

— Nu îmi vorbi așa! mârâi amenintator. Nu eu eram îndopat cu antidepresive halucinand si vorbind sigur prin casa. Tu erai aia!

Obrajii ii devin palizi, tot sângele parând să i se scurga.

— Blake... este singurul lucru pe care îl spune.

Mă întorc pe călcâie și merg în living. Am nevoie de puțină distanță. Chiar si câțiva metri sunt suficienți. Mă arunc pe canapea, furios, agitat și foarte dezamăgit.
Poate că pentru a face pace, este nevoie mai întâi de un război, dar chiar și așa, nu ma simt pregătit în momentul asta să deschid enigma trecutului nostru. Și din câte pot vedea, nici Edaline nu este pregătită pentru asta. Fiecare își amintește variantele diferite ale aceleași povesti.

Petrecem treizeci de minute într-o tăcere cruntă. Sunt înconjurați de sunetul lemnelor ce trosnesc pe foc și vasele pe care le tot scapă Edaline în bucătărie. Este tortura să o știu in bucatarie, dar sunt prea furios acum ca să o ajut.

După o scurta înjurătură a ei, mă trezesc că așează pe măsuța din fata mea o farfurie plină cu mâncare.

Se strecoară pe canapea la picioarele mele, dar îmi păstrez poziția tolănită, ocupând cam tot locul.

— Facem pace? glasul ei timid îmi captivează atenția.

Mă uit spre ea și o surprind cum îmi zâmbește inocent, ținând la piept farfuria ei cu mâncare.

Oftez și îmi schimb poziția. Mă așez in fund, iau de jos farfuria cu mâncare și îmi sprijin picioarele de măsuța din fata mea.

— Doar cu atât? ridic o sprânceană curioasa in direcția ei, amestecând farfuria cu paste.

Trebuie să recunosc că sunt plăcut surprins de mirosul apetisant. Edaline în bucatarie este precum un loz la loto. Ori iei potul cel mare, ori nimic. Nu exista cale de mijloc. Ori face o mâncare delicioasa, ori o arunci.
Iau câteva îmbucături zdravene și gem satisfăcut. Se pare că de data asta am nimerit lozul câștigător.

— Cum sunt? țopăie pe canapea lângă mine entuziasmata ca un copil.

— Acceptabile, îmi rețin zâmbetul de satisfacție. Se putea și mai bine, continui să o atac, iar zâmbetul ei dispare.

Inima ma înțeapă in piept, făcându-mă să înjur in gând.

— Va trebuie să te mulțumești cu atât, îmi arunca vorbele acide și se întoarce cu spatele la mine.

Un zâmbet ștrengar imi iese la suprafata și ma bucur ca nu poate sa îl vadă. Termin de mâncat din câteva înghițituri zdravene, apoi las farfuria goală jos.
Își arunca ochii spre ea și pufneste iritată, dar se abține să comenteze ceva.

Cât de adorabila este când o tachinez.
Cu mișcări line mă apropii de ea, însă pare să mă ignore. Ii cuprind talia cu un braț și o trag mai aproape de mine, pana când îmi pot lipi buzele de lobul urechii.

— Dacă vrei pace, va trebui să îmi oferi mai mult de atât, îi șoptesc într-un mod arogant.

Mă așteptam să reacționeze la vorbele mele, dar inafara de obrajii ce par să i se îmbujoreze, expresia fetei rămâne neschimbata.

— Ce vrei mai mult? întreabă dezinteresată.

— Hm, în primul rând să îți termini mâncarea asta odată.

Se uita la farfuria din brațele ei, apoi la mine.

— Și în al doilea? continua să își păstreze expresia neutra.

— Să îmi țipi numele, pana îl uiți.

— Asta nu ne va rezolva problemele, Blake! sare de pe locul ei, iar eu încep să rad.

— Poate nu le va rezolva, dar le va face mai suportabile! ii fac cu ochiul și ii iau farfuria din brațe, pregătit să reluam activitatea din dormitor.