Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 10

Ușor.

— Scuze că nu am putut să vin mai devreme, dar Iris s-a trezit cu febră și tuse. Se pare că are gâtul inflamat, îmi arunca o privire acuzatoare.

Îmi mușc buza de jos, vinovat, știind că noaptea trecută am mâncat înghețata.

— Îmi pare rău, nu am știut că ii va face rău, vocea mea pare sugrumată.

Se apropie de biroul meu, cu pași siguri, dar face o pauză când observa buchetul de lalele de pe măsuță. Tocurile botinelor maro răsuna cu un ecou sincronizat în jurul nostru. Este îmbrăcată în ceva casual, o pereche de blugi negri si un pulover crem.
Pe umăr tine o poșeta maro, iar în mâini cara o cutie pătrată.

— Nu te stresa, se apropie și începe să zâmbească.

Așează cutia pe birou și începe să o desfacă, iar eu o privesc curios.

— Secretara ta mi-a spus că nu ai apucat să iei prânzul, și cum nici eu nu am apucat, am venit să mâncam împreuna. Și să discutam detaliile pe care le-am pierdut legate de ședința, se grăbește să adauge.

Din cutie scoate doua recipiente cu mâncare. Într-unul din recipiente este supă, iar în cealalt friptură cu cartofi și legume. Mirosul mă face să inspir profund. Stomacul scoate un zgomot chinuit, iar eu zâmbesc stânjenit.

— Ai venit să mâncam împreuna? repet ceea ce deja mi-a spus doar că sunt încă șocat de mărturisirea ei. Cred că asta nu face parte contract, o tachinez cu un rânjet superior.

— Blake, îmi șoptește numele pe un ton amuzant. Putem face lucrurile astea, nu? ridica privirea neîncrezătoare.

— Tu să îmi spui, ocolesc biroul și mă apropii de ea.

Parfumul ei de trandafir și iubire începe să îmi pătrundă mai adânc în sistem.
Când sunt la doar un pas de ea, se îndepărtează făcând un pas în spate.
Îmi evita privirea și termina de aranjat mâncarea pe birou.

— Chiar îmi doresc să fim prieteni, mărturisește cu glas stins.

Prieteni.

— Edaline..., nu apuc să spun ce am pe buze că îmi face semn sa tac.

— Înainte de orice, gândește-te la Iris, te rog, vocea ei mă imploră să mă supun.

— Asta fac. Doar la ea mă gândesc, continui să fac încă nu pas spre ea. Dar tu ce faci aici? De mi-ai adus mâncare?

Dă să se îndepărteze din nou, dar o opresc în loc, cuprinzându-i talia cu brațul.

— Blake! încearcă puțin să se elibereze, dar intensific strânsoarea. Ce crezi că faci? strigă agitata spre mine.

Deși vocea ei pare disperată, observ cum de fapt nu se opune. Ar putea foarte ușor să mă împingă, dar nu face decât să se sprijine pe pieptul meu. Sângele mi se înfierbântă.

— Edaline, încep să îi mângâi parul cu buzele.

Glasul meu pare chinuit, îndurerat.
De fapt asta simt. Durere. Durerea că nu o am.

— Ce cauți aici de fapt, Edaline? Crezi că pot să îți fiu indiferent când vii la mine cu motive de genul ăstuia? De ce te-a interesat dacă am mâncat sau nu de prânz? De ce te-ar interesa orice despre mine, de fapt?

Îi cuprind bărbia între degete și o forțez sa ma privească. Simt cum pulsul i se accelerează, iar obrajii săi capătă o nuanța de roz, simpatică.
Ochii ei îmi coboară pe buze și pana să realizez ce se întâmplă, mă trezesc cum inima imi explodează în piept. Capul începe să mi se învârtă și nu știu cum să imi mai controlez respirația. De fapt cred că nici nu mai respir.

Buzele ei catifelate se simt atât de plăcut peste ale mele. Închid ochii și savurez ceea ce nu am mai simțit de atâția ani. Aproape uitasem ce gust delicios are gura ei. Sărutul ei. Dar un gând diabolic mi se întrezărește în minte, amenințând să strice momentul.

— Ești logodită! tonul meu grav pare ca o lovește puternic.

Se încrunta și încearcă sa își retușeze rujul ce acum nu mai are un contur perfect pe buze.

— Tu m-ai sărutat! se răstește cu glas răgușit spre mine.

— Da! Și as face-o din nou, dacă nu ai fi logodita cu pămpălăul ăla! zbier și mai tare.