Dacă nu eu, atunci cine?

✨Capitolul 6 - Băiatul prietenos✨

-Știi că am pomenit, de curând, de acea cafenea care se află lângă liceu? pornesc eu discuția sfioasă.

-Da. Au preparate tare bine realizate acolo, așa ai zis? Și că nu fac doar cafele? E și un fel de patiserie... încearcă ea să își aducă aminte câteva detalii pe care i le-am menționat.

-Ai vrea să mergem la ea, miercurea viitoare, după ce terminăm orele? o întreb eu temătoare de răspunsul pe care urmează să mi-l dea. Dacă tot avem o zi mai scurtă amândouă... adaug nesigură de influența vorbelor mele asupra deciziei ei.

-Serios? Chiar vrei? mă întreabă uimită. Nu credeam că îți place cafeaua. Dar, mergem! Ce idee bună! Nu am mai fost de mult timp prin zonă. Poate facem și o plimbare. Ce spui?

Încuviințez din cap și o iau în brațe.

-Ce e drept, nu prea îmi place cafeaua. Dar poate ne luăm câte o ciocolată caldă, râdem amândouă de sinceritatea mea. Mă bucur că îți surâde ideea și vrei să mergem, adaug eu gânditoare.

     Un prim lucru e făcut. Gata! A fost mai ușor decât mă așteptam. A fost tare receptivă și nu pare a bănui ceva. Mai trebuie să îl anunț pe Cyan că am stabilit întâlnirea cu Reina.

***

     Tresar din cauza unei palme lovite brusc în lemnul băncii mele.

-Ce ai, tu? Uită-te la ea cum se sperie! râde Cyan, căruia îi țin isonul câțiva colegi, fiind în trecere pe lângă banca mea.

-Nu-l băga în seamă. Se dă doar în spectacol, mi se adresează Melissa, înțelegătoare, întorcându-se din partea ei de bancă pentru a mă putea privi.

-Încerc, oftez eu.

     Nu înțeleg ce are. De la discuția noastră foarte pașnică și normală de pe coridor, tot în felul acesta se comportă. Credeam că ne împrietenim. Sau acesta e felul lui de a fi prietenos, vrea să spună?! Prin a își bate joc de mine?!

     Am încercat să vorbesc cu el întreaga săptămână, legat de întâlnirea lui cu Reina și de faptul că am reușit să discut cu ea despre ieșire. Dar atunci când voiam să mă îndrept spre el, imediat se lua la vorbă cu grupul său de prieteni. Nici nu mă băga în seamă. Iar atunci când el se apropie, face doar mișto și râde de mine.

     Ieri, traversam liniștită coridorul liceului, mă îndreptam înspre clasă. Ajunsă în pragul ușii, simt cum îmi pierd brusc echilibrul pentru că cineva și-a ridicat ușor piciorul, imperceptibil, dar palpabil, și mi-a pus piedică. Îmi ridic speriată privirea după ce mă stabilizez, iar râsul copios a lui Cyan mă lovește direct în față.

-Ce ai? De ce ai făcut acest lucru?

-Din greșeală! Nu te-am văzut, se scuză ironic, înăbușindu-și un chicot.

     Încerc din răsputeri să îmi păstrez calmul și să nu îmi pierd cumpătul, văzând modul său de a se comporta.

-Ai putea să îți ceri, măcar, scuze, zic.

-Cine? Eu? întreabă mirat cu un zâmbet larg pe față. Niciodată! Nu ai să vezi așa ceva de la mine! râde nerușinat.

     Ca să nu mai spun că, în fiecare zi, chiar și în timpul orelor, de față cu profesorii, Cyan are tupeul să menționeze nonșalant glume și jicniri la adresa mea și făcute pe seama mea.

-Hai mă, Sofi! Tu chiar nu știi de glumă?!

     Iar apoi un râset prelung și batjocoritor se ridică deasupra capetelor elevilor umplând clasa. Eforturile cadrelor didactice de a îl potoli sunt zadarnice, bine-înțeles. Ba chiar sporesc larma și haosul create în sală.