Dacă nu eu, atunci cine?

✨Capitolul 3 - Pariul✨

Sună clopoțelul, ce anunță o dată cu el finalul orei de biologie.

-În sfârșit! șoptesc spre Melissa.

Ea îmi întoarce un chicot vesel.

-Vrei să facem proiectul pentru biologie împreună? Am putea merge după ore la mine, într-o zi, să îl facem.

-Serios? Chiar ai vrea să fim partenere de proiect? o întreb uimită.

-Normal, doar ești cea mai bună prietenă a mea! țipă entuziasmată.

-Serios? Vai, nu îmi vine să cred, Melissa! Mulțumesc! țip și sar în brațele ei foarte fericită, mai-mai să ne dărâmăm.

După o îmbrățișare strânsă mă întreabă:

-Vii cu mine până la magazin? Aș vrea să îmi iau ceva de mâncare.

-Sigur, ne face bine să ieșim puțin la aer curat.

     În timp ce coboram scările, trece pe lângă noi în viteză, cât pe ce să ne lovească, Cyan. Se întoarce spre noi și afișează un zâmbet larg. Râde copios când vede că gestul său ne-a deranjat.

     Ajunse la magazinul școlii, aștept cuminte ca Melissa să își plătească cumpărăturile. Magazinul se află în curtea liceului, chiar lângă poartă. Este poziționat în așa fel încât de pe ferestrele mari se poate observa întreaga curte, chiar și terenul de sport pe care alergau câțiva băieți. La colț de școală, câteva fete, formând un grup, povestesc. În fața ușii de la intrare, pe scări, râd câțiva elevi din anii mai mari. Și față în față cu magazinul, se află veșnica bancă a fumătorilor, deasupra căreia se ridică un abur atât de dens câteodată, încât nu mai poți distinge chipurile persoanelor care își petrec timpul acolo. Însă aici, fiecare persoană știe unde îi e locul, niciun grup nu își schimbă locul, și se întâlnesc în aceeași zonă a curții în fiecare pauză, în fiecare zi, aceiași oameni. Peste întregul peisaj se aud ritmuri de muzică, probabil venind de la o boxă. Unii dansează, alții bat ritmul consecvent cu piciorul, alții fredonează liniștiți.

     Elena, o colegă de clasă, intră în magazin din senin, și fără a cumpăra nimic, merge spre casa de marcat și se îndreaptă spre Melissa, care tocmai sfârșise de discutat cu vânzătoarea. Se apropie împreună de mine.

-Vedeți ce văd și eu? ne întreabă într-un mod ciudat.

O privesc atentă și îmi dau seama după mimica ei că ceva nu e în regulă. Insistă, ba chiar ne marchează cu degetul, pe fereastră, locul spre care să privim. Mă întorc nedumerită.

-La ce ar trebui să ne uităm mai exact?

-Nu știu dacă vouă v-am povestit, dar cred că știe oricum toată clasa cât de frumos este Cyan și cât de mult îmi place de el. Ieri seară, mi-am făcut curaj și i-am scris un mesaj în care îi spun acest lucru. Conversația a decurs chiar bine, sau cel puțin așa am crezut...menționează uitându-se tristă pe geam.

Iar numele acesta. Oftez. Le-am văzut și pe fetele din anii mai mari cum stau și flirtează cu el, pe coridoare, prin curtea școlii. Ce văd toate fetele acestea la el? E un băiat ca oricare altul. Și cum să îți placă de el deja?! Îl cunoaște nici de o lună.

-Uite! își îndeasă Elena degetul în geam, lăsând dâre de amprente.

-Fata aceea nu e colegă de clasă cu noi? o aud pe Melissa întrebând. Dezgustător!

-Da, e Rose, colega noastră. Stă într-una din băncile din spate.

     La ce ne uităm de fapt? Melissa a surprins tare bine prin remarca ei spontană senzația pe care ni-o dădea imaginea la care priveam. Cyan și Rose se sărutau în curtea școlii, în fața tuturor, fără nicio jenă, față de noi sau față de profesorii care îi puteau privi în orice clipă. Sărut e prea puțin spus oricum.