Dacă nu eu, atunci cine?

✨Capitolul 1- Un nou început✨

          Prima zi de liceu... Un nou început pentru mine și pentru viața mea de acum încolo. Am și colegi noi. Nimeni nu mă cunoaște, nimeni nu are o impresie despre mine, deja formată. Nimeni nu mă judecă, cum se întâmpla în trecut. O să am grijă de acum încolo de asta. Mereu mi s-au părut dificile interacțiunile sociale. Dar acum, la liceu, sigur o să fie totul mai bine... Sau cel puțin așa sper. 

          E normal să speri, nu? Doar speranța moare ultima. Adică măcar așa se spune. Și cine sunt eu să mă împotrivesc unui fapt susținut de mii de oameni, poate și mai mulți? Doar sper că o să îmi fac prieteni printe colegii de clasă și că o să mă înțeleg bine cu ei. E așa de greu să fii introverit printre oameni. Parcă nimeni nu te înțelege. De parcă ar fi ceva în neregulă cu mine că sunt așa. Problema e că nu prea știu cum să fiu altfel. Așa sunt eu, așa am fost mereu. Chiar dacă încerc să fiu mai sociabilă, mai puțin retrasă, nu mă simt comod să mă „bag în seamă" cu toată lumea sau să intru brusc în grupuri deja formate. Sau... și mai și... ce aș putea să îi spun eu unui om necunoscut, dacă nu știu nimic despre el? Dacă spun ceva despre mine sau discut despre ceva de interes pentru mine, dar pe celălalt îl plictisește? Nici măcar nu o să mai vrea să stea de vorbă cu mine. Însă, dacă cineva dorește să dicute cu mine, eu mereu răspund cu plăcere la tot ce știu și ce pot. 

         Îmi zboară gândurile și deja ajung în curtea liceului. E plină de elevi cu buchete de flori în mână. La o primă scanare mai atentă a locului, văd doar fețe necunoscute. Trec rapid prin curte, aruncând câte un ochi la mulțimea de elevi, mai mici și mai mari, ce au venit însoțiți de părinți, frați sau de diverși prieteni. Elevii din clasele mai mari par a se cunoaște foarte bine între ei, așa că au format mici grupulețe, fiind mai închegați. Spre deosebire de noi, bobocii, care nu știm nici pe ce lume trăim, dar-mi-te cine și din ce clasă e. 

        Singură fiind, nu că ar avea cine să mă însoțească nici dacă ar fi...hmm... o ocazie și mai specială a vieții mlele, nu doar amarâta de prima zi de liceu, mă fac mică și mă strecor rapid pe ușa decorată cu geamuri colorate de la intrare. Din grabă, mă lovesc de cineva. Ridic privirea speriată și rușinată, iar în fața mea apare ditamai namila de om. Îmi e imposibil să văd cine e, fără să ridic capul. Un elev din anii mai mari, îmi face o primă impresie evazivă persoana. 

      E uriaș, slab, fioros. Ne privim buimaci unul pe celălalt. Frunta îi e brăzdată brusc de câteva riduri. Plec capul rușinată, așteptând să ridice tonul la mine pentru că am fost neatentă, dar nu spune nimic. Poate își cere el scuze? A fost la fel de neatent, până la urmă. Nu se întâmplă nimic. E doar liniște. De parcă și timpul ar sta în loc în jurul nostru. Mă surprind ridicând ochii sfioasă și căutând iar privirea aceea ciudată, de parcă nu mi-ar fi fost suficient de clar ceea ce am văzut în ea, mai devreme. 

      Dar ce am văzut? Ciudat ce simt...un sentiment puternic că ar trebui să mă îndepărtez... și ... cumva ... în același timp ... un fel de liniște perfectă, protectivă ... de parcă nu am de ce să mă tem și să fug ... Stă nemișcat în fața mea și mă privește de parcă aș fii o ființă anormală. Ce e drept, aidoma fac și eu cu el. Parcă m-aș privi într-o oglindă, doar că reflexia e mult mai înaltă și puternică, atletică, masculină. În rest, aceeși frunte, aceeași formă a maxilarului. Poate a sa e puțin mai proeminentă. Aceeași culoare și textură a părului. Mereu m-am simțit jenată de culoarea anostă a părului meu, un blond închis. Nu e nici blond, nici șaten. Dar acum că mă uit mai atent la părul lui, nu mi se mai pare atât de neînsemnată, poate nu frumoasă, dar clar nu ceva de care ar trebui să mă simt jenată. Oh, și textura aceea de păr uscat și ciufulit mai mereu cu care mă lupt zilnic, măcar mă mai înțelege cineva, pentru că își dă rapid cu mâna prin păr încercând să pună la locul lor firele rebele ce se ridică parcă electrizate. Apoi, ceva mă lovește, parcă, până în moalele capului, aceeași ochi, aceeași privire, curioasă, analizatoare. Ochii lui, însă, au ceva ce eu mereu am considerat deosebit, ceva ce ochii mei au pierdut demult, rămânând gri, albastrul acela puternic și pătrunzător care îți captează atenția imediat.