Twins Forever

Capitolul 5

3 luni. 3 luni singura. 3 luni in care nu mi-am scos-o din cap. 3 luni fara sora mea.

Afara se lasase deja frigul. Iarna era deja la usa. Florile de pe mormantul Aurorei disparusera, si era asa de gol. Ca in fiecare week-end mergeam la cimitir... dar azi se implinisera 3 luni de cand ea nu mai era langa mine.

-Timpul trece asa de incet fara tine. Parca nu mai are nici el viata. Cu tine langa mine ma rugam ca timpul sa treaca mai incet, acum invers. Vreau sa cresc mai repede, sa am copii, nepoti apoi sa vin langa tine. Cel mai probabil tu o sa fi la fel de tanara ca si cum ai murit, iar eu o batranica urata. Dar tot sora mea geamana esti oricat de batrana as fi. Asa ai fi ajuns si tu. Parul alb si riduri, spun eu razand. Mi-am mai revenit. Am acceptat moartea ta. Inca imi e greu fara tine, dar asta e viata. Nu se intampla mereu ceea ce vrem. Mama si tata nu mai sunt asa de amarati si tristi. Nu intelege gresit... inca suntem tristi, dar am acceptat acest lucru in viata noastra. Imi e asa de dor de tine surioara. Nici nu-ti inchipui. Te vreau langa mine inapoi sa fim iar ca inainte. Te iubesc, Aurora.

Mi-am sters lacrimile din colturile ochilor si m-am intors. Dylan ma astepta mai in spate. Petrecusem o gramada de timp cu el de cand aflasem ca o cunoscuse pe sora mea. Ma asculta, avea grija de mine si mereu imi spunea lucruri care-mi ridicau moralul.

I-am privit pe Erica si Dylan. Erica avea lacrimi in ochii si imi era asa de mila de ea. Imi e dor de ea. Sa radem, sa vorbim despre toate porcariile. Sa ai o sora e cel mai minunat lucru. Si sa mai fie si geamana ta identica era perfect. Ne facusem o gramada de planuri cum sa pacalim baietii, sa ne dam drept cealalta. Toate planurile au fost anulate.

De ce viata e asa de rea si iti distruge fericirea? De ce s-a inventat aceasta boala? De ce? Ca sa las in urma mea o gramada de oamenii tristi? Ii vad cum sufera in tacere fara sa spuna la nimeni. Erica poate e cu zambetul pe buze mereu, dar in interiorul ei e distrusa. Noaptea o vad cum suspina in somn si stau langa ea, in patul meu. Eu o vad. Ea nu.

Ce-i mai trist decat sa-ti vezi sora, mama, tata plangand? Nimic. Poate acum regret ca nu am facut tratamentul... M-am gandit doar la fericirea mea. Crezand ca daca o sa mor frumoasa o sa fiu fericita. Poate daca faceam tratamentul, Dumnezeu ar fi fost langa mine si mi-ar fi dat inca o sansa. Poate...

Regret... cu toata fiinta mea, cu tot sufletul regret. Am lasat atata tristete in urma mea si doar eu si incapatanarea mea e de vina. Ar fi trebuit sa ascult de familie.

Alergam. Incercam sa scap. De ce? De ce mi s-a intamplat mie asta? De ce am fost asa de oarba? Cum de nu mi-am dat seama... Am crezut... Am crezut prost.

O izbitura m-a oprit din alergat. Am ridicat putin privirea si am vazut un chip bland. Ochii lui se uitau speriati la mine. Ochii mei erau in lacrimi si el vedea asta.

-Imi pare rau. Nu te-am vazut. Scuze.

Nici nu a apucat sa zica ceva ca am luat-o din nou la fuga. Il auzeam in spatele meu cum alerga dupa mine. Cand mi-am auzit numele, m-am oprit brusc. M-am intors si l-am privit pe baiatul din fata mea.

-Erica! Esti Erica, nu-i asa?

-Da..., am spus eu incet.

Uitandu-ma mai atent la el, mi-am dat seama cine era. Parca mi-ar fi dat cineva o palma, asa de socata eram. Toate amintirile m-au izbit. Totul. Parca s-ar fi intamplat ieri. Dar el nu era ca si cel de ieri. Era schimbat. In bine. Dar ochii. Acei ochii pe care i-am iubit mereu. Erau neschimbati.