Of sweet and sour - poetry book

╰─▗ ▘➤𖥸 Iubirea, în toate formele ei

·˚ ༘ ➳〔îi țin minte pe toți pe care i-am iubit〕 ࿐ ࿔:🖇

Încă sper....

Cumva, încă sper.

Mai întâi a fost ea. Ca un foc a mistuit tot ce era de mistuit. A fost acea primă gură de aer rece atunci când te cobori din mașină și te găsești la munte. A fost tot, a fost nimic. A ars prea repede, dovadă îmi rămâne amintirea certurilor și a împăcărilor, la fel de multe ca stelele de pe cer. Nu-mi amintesc dacă am suferit. Cred că nu. Cred că știam deja că noi, deși am fost fericire pentru un timp, urma să o luăm pe drumuri diferite.

E ciudat cum simți că cineva te ține în loc cu lanțuri de fier, dar așa zisele lanțuri cedează mereu în momentul în care tragi puțin mai tare de ele.

A fost el, cel care m-a făcut să cad în păcat, să confund dorința cu iubirea. Îl voi vedea din nou peste două zile, la liceu. Îi voi spune bună și, poate, ne vom îmbrățișa. Dar nimic nu mai e la fel. Eu nu mai sunt la fel și el îmi oferă acum prea puțin, prea târziu. De ce mai stau, mă întreabă unii. De ce? Pentru că nu pot să plec. Pentru un timp el fusese cel în jurul căruia universul meu gravita, cum aș putea trece atât de ușor de la un soare la altul?

Universul funcționează într-un mod foarte ciudat. Nu am înțeles niciodată cu exactitate, universul se prăbușește dacă îi dispare șosele?

Al meu s-a prăbușit în pulbere de stele și comete. Și m-a prins ea și, pentru un timp, părea că totul urma să fie în regulă. Ea a fost, urma să înțeleg eu mai târziu, prima mea iubire. În preajma ei mă sufocam în timp ce puteam respira și înaintam orbește deși vedeam. Tot ce cunoașteam până în momentul acela ea a anulat, iar eu i-am mulțumit. Am iubit-o, am iubit-o mai mult ca pe orice. Ea însă mi-a pus un plasture pe diformitatea inimii mele și a plecat cu el, pentru că el ar fi fost alegerea părinților ei. M-am îmbătat cu apă, zicând că eu aș fi fost alegerea ei. Dar dacă nu e chiar așa?

Uneori oamenii simt nevoia să dea vina pe alții pentru propriile lor decizii, deși știu prea bine ce se află în sufletul lor.

Apoi el. Întunericul meu care se credea lumină, se credea foc purificator. L-am privit cu o dragoste aproape maternă în timp ce se ridica în slăvi, deși știam, știam de umbrele din inima lui, doar erau gemene cu ale mele. Am zis da, în ciuda umbrelor. Mi-am întins mâna și am ținut-o pe a lui. Dar el mi-a dat drumul. Zilele astea, nu vorbim. Acum o lună am fi stat până la trei dimineața trecând prin toate lucrurile la care ne-am fi putut gândi, epuizând toate subiectele de discuție.

Am iubit anul ăsta, dar acum am obosit.
Sper...
Sper la liniște.