Zilele sunt scurte, acre si pline de intrebari iar noptile sunt lungi, amortite din cauza raspunsurilor.
Am inceput sa urasc soarele fiindca doar el te mai poate mangaia acum. Eu nu am posibilitatea, deoarece, sunt pierdut in bezna noptii, uitandu-ma la stele, cautand lumina soarelui intr-o luna sangerie in care doar tipetele celor morti imi acompaniau suspinele.
Stand intr-un cosciug, ochii imi erau fixati de propriul meu suflet sa privesc cerul negru patat de sange.
Asteptand o mangaiere, nemiscat, voiam ca totul sa se termine odata, sa ma pot odihni in pace pana la urmatoarea noapte in care trebuia sa fiu prezent dinnou.
Fiindca noptile sunt mereu la fel, acelasi sfarsit pe care il asteptam, cu sufletul la gura...
Orice gandeam era nul si tot ceea ce simteam era apasarea beznei asupra ochilor mei.
De multe ori imi fixam privirea la o stea, sperand ca e ceea ce caut, insa, imaginea devenea tot mai intunecata, din cauza asta, trebuia sa caut fara oprire.
Ajungeam la disperare fiindca secundele pareau ore, minutele prelungeau noptile si orele imi faceau sufletul sa-mi tina ochii mereu deschiși pana cand se uscau...
Fiind in agonie, dependent de ceea ce eram convins ca o sa se intample, o intrebare isi face loc in mintea mea: "dar cat o sa dureze?".
Stiind ca doar noaptea apari sa-mi oferi mangaiere am inceput sa urasc trecerea timpului fiindca voiam sa te simt.
Am inceput sa urasc noaptea fiindca doar atunci imi puteam simti bataile inimii.
Nu aveam de ales si chiar daca as fi avut posibilitatea, as fi ales acelasi lucru: ca ploaia sa-mi ude ochii stafiditi de durere.
Inima mea era la tine, de multa vreme...
Ti-am lasat-o in ultima zi fiindca altcineva nu voiam sa o aiba. Nici macar eu...
Aveam posibilitatea sa o iau inapoi, sa infig un cutit in ea si sa nu mai simt nimic, insa, am avut incredere in tine cand mi-ai promis ca ai grija de ea, tinandu-mi obrajii in palmele tale, privindu-ma cu lacrimi in ochi...
Am ales sa ti-o las fiindca in momentul in care gaseam steaua care facea cerul sa cada asupra ochilor mei, puteam sa te simt dinnou, iar asta era singurul lucru pe care mi-l doream.
Iar atunci a aparut semnul, o stea cazatoare cu o stralucire nemaipomenita, de un auriu sclipitor, lasa lumina pe cerul fara viata.
A venit momentul pe care il asteptam si eram pregatit, ca de obicei.
O ploaie de stele rosii asupra mea se grabi sa-mi umezeasca ochii uscati de dor.
Urletele mortilor s-au oprit, suspinele mele au devenit mute iar ochii mei sclipeau de fericire.
Era timpul sa te simt...
Stelele au patruns prin corpul meu rece facandu-mi trupul sa cada cu totul in cosciug, sufletul a pus capacul iar tot ceea ce vedeam era bezna totala...
Am inceput sa simt durerea pe care am avut-o in acea ultima zi in care am plecat "acasa", fara inima...
Durerea asta e perfecta fiindca atunci cand plang, te simt...
Cele doua lacrimi calde, care imi curg pe obraji, sunt mainile tale.
Iar in fiecare noapte vreau sa te simt...
