Pe apele sarate ale amintirilor dulci vaslesc neincetat.
Un vant sec, precum vinul, imi pateaza buzele singuratice, iar soapta efemera a acestuia parea a fi vocea ta franta.
Fiind in barca mea de lemn, avand o singura vasla, ma indrept spre linia infinita a orizontului care desparte norii de lacrimi.
Uitandu-ma in jurul meu, observ ca sunt singur, acompaniat de scartaitul barcii, vasla care spargea oglinda apei si valurile dureroase care-mi loveau barca intr-un ritm constant.
Sunt aici fiindca am vrut sa dispar, sa plec cat vad cu ochii si sa nu ma mai intorc...cu toate ca mereu am vrut sa fiu gasit...
Rasfoind, folosind vasla, printre memorii, imi amintesc cat de minunat era sa-mi am numele tinut in respiratia ta.
Daca te vei intreba vreodata ce am facut in ultima vreme, nu stiu cum sa-ti explic faptul ca am incercat sa gasesc modalitati de a inota prin acest ocean pe care l-ai pus intre noi si uscat...
Iar cand tarmul pare a fi de neatins, intotdeauna sa-ti amintesti ca mereu poti pluti pentru o vreme.
Insa, tu ai ales sa pleci...ca si cum nu am fost niciodata un motiv sa ramai...
Valurile reprezinta dorul, iar noaptea asta...
Ma inec.
