Cele 5 elemente

Capitolul XXVIII

     După ce ajung acasă, sunt întâmpinat cu multă căldură de către mătușa mea care cum vede halul în care eram de distrus mă ia în brațe de parcă și-a văzut propiul fiu.

     — Jhon! Ești bine? Ce-ai pățit?! Ai plâns?!

     — Lasă-mă puțin mătușă, te rog. Vreau să dorm puțin.

     — Acum, zise femeia luându-mă de braț conducându-mă spre camera mea.

     Nu după mult timp, o văd pe Katerina care citea în living, aceasta nici nu mă vede măcar fiind prea absorbită de cartea pe care o are în mâna.

     — Haide Jhon, spuse Xanilia ajungând alături de ea în camera mea. Doamne, dar ești așa palid! Vrei să-ți aduc ceva?

     — Nu mulțumesc, doar lasă-mă să mă culc. Vreau să mă odihnesc...

     — Bine, dacă ai nevoie de ceva mă strigi, spuse femeia coborând pe scări.

     Îmi trântesc capul pe pernă și mă uit la tavanul din camera mea. Nu-mi vine să cred prin câte am trecut și câte s-au întâmplat doar în trei luni. Pur și simplu închid ochii și aștept să dorm, asta dacă pot să dorm măcar la cât de stresat sunt.

     Încerc să adorm cât de cât și să mă relaxez, dar gândul meu este tot la furtuna lui Emilly care va avea loc cât de curând? Deși nu după mult timp, încep să aud tunete, odată cu picăturile de apă care cad violent asupra solului. Decid să nu-mi deschid ochii, având în vedere că e totul în capul meu cel mai probabil din cauza stresului și să ignor sunetele ce le aud în capul meu. Încerc să mă gândesc la alte lucruri, dar sunetele asurzitoare sunt din ce în ce mai tari.

     — Când o să-mi deschid ochii, o să fie totul în regulă și o să fiu în camera mea, îmi spun eu mie. Este totul în capul meu...la trei o să-mi deschid ochii: unu, doi, trei. Îmi deschid eu ochii doar să observ nimic schimbat la camera mea, totul este exact la fel. Vezi Jhon? E totul în capul tău...cred că o să deschid puțin fereastra să mă uit afară, am nevoie de puțin aer.

     Și cum deschid fereastra atunci rămân șocat, cum propia mea cameră era în interiorul uraganului care începea să mănânce încet încet din camera mea fără să lase nimic în urmă.

     — Nu! Te rog nu! Nu asta, nu acum! Nu acum! țip eu ridicându-mi capul de pe pernă. Ce...? mă-ntreb eu timp în care mă uit în camera mea și deschid rapid fereastra doar să observ asfințitul soarelui. Nu cred că o să mai dorm, am doar coșmaruri. Iau telefonul și văd că nu am dormit mult, doar trei ore, cred că seara asta o să fac noapte albă. Nu pot sta treaz în halul ăsta, așa că mă duc pe grupul prietenilor mei și îi sun pe toți în același timp.

     — Bună! spuse Nicholas alături de ceilalți.

     — Salutare prieteni, ați vrea să dormiți la mine în seara asta dacă nu vă deranjează.

     — Stai puțin, zise Lia ducându-se în bucătărie. Mamă! Vezi că mă duc acasă la Jhon!

     — Bine scump-o, o aprobă maică-sa timp în care Lia iese din casa ei, traversează câteva străzi, intră în casă și ajunge în dreptul camerei mele. Am ajuns! intră fata deschizând ușa camerei mele închizând apelul.