Eliza

Anunț

Hei! Îmi pare rău că nu am mai postat, dar m-am tot gândit și vreau sa încep o noua creație care semăna cu varianta de dinainte, dar puțin schimbată.. Adică o sa scot toate părțile de violenta fizica și voi păstra doar violența psihica.

Acum am sa va arat cum o sa sune prologul, și vreau părerile voastre cât mai repede posibil.

- Ești un eșec. Nici nu știu de ce te-am crescut! Aduci numai probleme. Copil prost.
- Fiule, nu vorbii asa cu fiica ta. Te rog! Ea este o parte din sufletul tău.. Ea te iubește, pe când tu nici nu ii arăți putina iubire. O tratezi ca pe o servitoare, nu o ajuți la nimic. Asa îți place să trăiești?
- Mama, lasă-mă în pace. Nu vezi cum arata? Zici ca e venita de pe străzi. Ea ca ființă pe acest pământ se încadrează în greșeli și este cea mai mare greșeală a mea.
- Tu te auzi ce spui? Cum te-ai simții dacă ai fii în locul ei?
- Nu știu și nici nu voi afla, deoarece nu o sa fiu niciodată în locul ei.
     Îi priveam cum se cearta. Asta doar pentru ca exist. Mereu m-am întrebat care e rolul meu pe acest pământ. Pana la urma sunt doar o greșeală făcută la beție, nu-i așa.? O lacrima mi se scurge pe gene, apoi cade pe obraz și se roztogoleste pana pe bărbie, apoi cade făcând o mica  pata de apa pe podea. Îmi fac curaj și intervin în discuția celor doi:
- Tot ceea ce spui e adevărat. Sunt un eșec, o greșeală, o ființă stricata, dar am o întrebare :"de ce ma păstrezi aici?". Spun cu vocea sfâșiată de frica și de durere. Îmi iubesc tatăl și bunica, deoarece doar pe ei ii cunosc. Mama ne-a părăsit cand  aveam 2 ani. De atunci tata se poarta ca un animal cu mine. Ma tratează ca pe o servitoare, îmi spune mereu cuvinte urate. Se comporta ca și cum nu as fi copilul sau.
- Știi de ce păstrez, deoarece valorezi mult și când o sa crești mai mare o sa fac bani frumoși din tine.
Atunci când a spus asta, am simțit ca nu mai rezist, ca voi claca încurand, și asta s-a și întâmplat.
- Știi ceva? M-am saturat sa tot fac pe servitoarea, când tu nici măcar nu îmi arăți un strop de iubire. Ce fel de părinte ești tu? Știi câte eforturi fac numai ca să-mi spui acele nenorocire de cuvinte? Știi? Normal ca nu știi. Te-ai interesat vreodată de situația mea la școală? Nu, normal ca nu. De ce ai face asta? Doar nu ești tatăl meu nu? Știi cât ma străduiesc ca să ma bagi în seama? Sa te ocupi de mine? Știi cât de mult ma doare în piept atunci când toți părinții vin după copii lor la școală, chiar dacă stau la 2 străzi distanță, dar eu care stau la 2 km de școală? De asta ce spui?
Simțeam cum îmi descarc sufletul, după atâția ani. Ii întorc spatele și ma duc spre camera mea, care se afla la subsol.
- Vezi ce ai făcut? E numai vina, ta! Te comporți ca un monstru.
- E vina mea.? E vina mea ca ea s-a născut? E vina mea ca Carina nu a vrut sa renunțe la ea? E vina mea??
- Daca vrei sa afli ceva despre fiica ta, ți-aș sugera sa mergi cât de repede poți la subsol și sa deschizi ușa a treia. Acolo e camera sa și ți-aș mai recomanda sa te miști repede.!
Pov. Alexander(tatăl Elizei)
Cobor încet scările. Totul aici este sumbru. Nu am mai fost pe aici de vreo 13 ani. Cum poate Eliza sa treacă pe aici mereu? Mie îmi înghețată sângele în vene numai când ma gândesc la holul ăsta, dar sa mai și dorm aici? Un fior ma cutremura atunci când aud suspine venind din a treia camera. Camera de care mi-a spus mama.
Ma apropii în liniște de ușa camerei, dar nu am curajul sa întru, asa ca ma decid sa ascult la ușa, iar ceea ce aud ma face sa regret tot ceea am spus și am făcut în ultimii 14 ani.
- De ce nu ma iubește? Ce am făcut sa merit aceasta viata? De ce m-am născut? Dacă nu ma vroia de ce ma mai tine lângă el? De ce nu ma duce la un orfelinat, sau de ce nu ma da afara? Pana la urma nu voi reușii niciodată sa fac ceva care sa ii fie pe plac. De ce? Întrebarea asta mi-o pun de când m-am născut. Poate i-ar fi mai bine fără mine. Oricum, in afara de bunica nimeni nu o să-mi ducă dorul.
     Simțeam cum picioarele ma lasă. Eu sunt un monstru. Ea este o parte din mine, iar eu de abia acum realizez asta.
     La un moment dat picioarele mi se frâng și cad pe jos făcând zgomot, ceea ce o determina pe Eliza sa iasă repede sin camera și sa se uite în jur. Atunci când ma observă, vine repede spre mine și își pune mâinile calde pe fata mea. I liniștea ce domnea pe hol am auzit-o spunând :
- O Doamne, tată, ești bine? E numai vina mea! Îmi pare rău că m-am născut. Probabil dacă nu ma naștem nu ai mai fi pățit asta. Îmi pare atât de rău!
Mici lacrimi i se prelingeau pe obrajii roșii.
- Te rog nu ma părăsi și tu. Te rog! o aud suspinând după aceea da un telefon, ceva cu doctori, dar nu am mai fost atent, deoarece pleoapele îmi cădeau peste ochi.
    Pov. Eliza
Era numai vina mea. Dacă nu i-aș fi spus acele cuvinte probabil acum nu ar mai fii avut probleme cu inima. Acum trebuie sa cautam un donator compatibil cu tata, în mai puțin de 10 ore, deoarece este în pericol de moarte.
Am la toate spitalele din apropiere, dar nu am găsit pe nimeni. Nu puteam suporta faptul ca el o sa moara din cauza mea. Atunci mi-a venit strălucita idee de a face un test de compatibilitate.
- Domnule doctor, pot încerca și eu să-mi salvez tatăl? Adică dacă sunt compatibila cu el să-i dau inima mea?
- Desigur ca se poate, dar tu nu vrei sa îți trăiești viata?
- Daca tata moare voi murii și eu, daca sumtem compatibili, eu ii pot da inima mea ca el sa trăiască și mor doar eu. Ce alegi? Doi morți, sau unul?
- Vino după mine. Vom vedea dacă sunteti compatibili.
Îmi ia sânge și se duce spre aparate, iar în 5 minute se întoarce. Vine spre mine și-mi spune :
- Hai să-ți salvam tatăl.
Când am auzit cuvintele acelea am sunat-o pe buni ca să-i spun vestea, dar nu i-am spus cine ii va da inima tatei.
Ajung în sala de operatie, iar acolo îl vad pe tata. Ma îndrept spre el și ii soptesc " te iubesc, tati" și ii dau un pupic pe obraz. Ma îndepărtez de el și ma așez pe masa de operație. Inspir adânc, după ii lac pe medici să-și facă treaba. Simt cum o masca mi se pune pe fata, ceea ce ma face sa adorm. Ma bucur ca o sa mor asa. Înainte sa adorm complet, o lacrima îmi aluneca pe buze, aducându-mi un zâmbet.
       Pov. Alexander
Îmi deschid ușor ochii și ma uit cu atenție în jur. Se pare ca sunt la spital. Ma simțeam ciudat.
- Ma bucur ca v-ați trezit, domnule. O sa o anunț pe mama dv ca v-ați trezit și ca sunteți bine.
Iese din camera, și după câteva secunde apare mama care avea lacrimi în ochii
- Mama de ce plângi?
Ea vine spre mine și îmi spune ce s-a întâmplat în ultimele zile, deoarece se pare ca am fost inconștient 3 zile. În acest timp a apărut și Carina în peisaj. Ea e mama Elizei. Se pare ca ea nu știe nimic din ceea ce s-a întâmplat, dar se bucura ca sunt bine, dar atunci când îmi spune ca vrea sa o vadă pe Eliza, în camera întra doctorul care ii da Carinei fisa de externare, care trebuie semnata, iar pe lângă asta ii da și ceea ce s-a întâmplat cu Eliza. Se pare ca ne-a lăsat un bilet prin care își lua adio. De abia atunci am realizat ca nu am apucat să-i spun că o iubesc și ca e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat.
Pov. Autor
Din acel moment el a început sa se poarte frumos cu toată lumea, dar nu putea sa scape de amintirea ficei sale. Se simțea vinovat, dar mereu Carina ii spunea ca ea este o parte din el acum,ceea ce era adevărat, deoarece inima ficei sale, bătea acum in pieptul sau

Cam asa o sa sune.
Va aștept părerile.
Bye