Mă aflam de 10 minute pe scaunul rece al stației de autobuz. Frigul neobișnuit al acelei seri de vară îmi pătrunse până în măduva oaselor. Nu știam să mă întorc acasă pe jos. Stăteam de prea puțin timp în Seul ca să am timp să învăț orașul. Eram pentru prima dată în partea aceea a orașului. Nu aveam ce să fac. Trebuia să aștept.
Eram singură. Nu mai aveam pe nimeni alături. Larisa era mult prea departe iar bateria telefonului meu mult prea descărcată.
Îmi ridic picioarele pe scaun, îmbrățișându-le cu mâinile și așezandu-mi fruntea pe genunchi. Mă legănam înainte și-n apoi în speranța de a mă încălzi.
Brusc îmi aduc aminte de Yoongi. Nu înțelegeam de ce făcuse acel gest, eram confuză și știam că nu voi mai primi niciodată răspunsurile de care aveam așa de mare nevoie. Dar acea căldură pe care am simțit-o atunci când m-a îmbrățișat nu se compară cu nicio îmbrățișare primită în acești 20 de ani ai mei de viață. A fost altceva, de parcă mi-ar fi luat toată agitația care îmi era răspândită în întreg corpul. Aveam nevoie dinou de acea căldură sufletească pe care doar el mi-o putea oferi.
Simt cum gândurile îmi părăsesc mintea, lăsându-mă într-o stare de somnolență.
După 20 de minute
-Hei, ești bine? Trezește-te, te rog, te implor.
Îmi ridic ușor capul. O durere infernală mi se instală în tot corpul. Încerc să-mi obișnuiesc ochii cu farurile mașinilor și cu luminile stației de autobuz. Primul lucru văzut a fost o siluetă stând pe vine în fața mea.
-Ești bine? Aud o voce destul de familiară, îngrijorarea se putea citi cu ușurință în aceasta.
Mă frec la ochi și într-un sfârșit pot recunoaște trăsăturile faciale ale persoanei din fața mea.
-Yoongi? Spun eu șocată dar fără vlagă.
-Da, eu sunt. Ce faci aici? Sigur ți-e frig, tremuri toată. Nu mai circulă autobuzele de mai bine de o oră. De când stai aici? Ai să răcește și...
(Până acum vorbea în engleză)
De ce este îngrijorat în privința mea? Nu are de ce. I-aș fi putut răspunde la toate acele întrebări dar am ales să-l întrerup.
-Știu destul de bine și coreeană. Spun eu cu greu.
(De acum vor vorbi un fel de coreeană amestecată cu engleză)
Yoongi se uita la mine cu îngrijorare. Se puse pe scaunul de lângă mine. Se îndreaptă spre mine dar nu cu același gând ca ultima dată ci mai mult ca să mă încălzească.
-Lasă-mă să te încălzesc, te rog mult. Spune el rugător.
Am dat din cap afirmativ. Of, Yoongi, dacă ai ști că simpla ta prezență lângă mine îmi încălzește sufletul...
El se apropie cu grijă și atenție de mine. Îmi era mult prea frig, nu mai puteam mișca nicio parte a corpului, parcă înghețasem complet.
Mă aflam în brațele lui Yoongi. Acesta își deplasa palmele pe spatele meu în încercarea de a mă încălzi. Căldura din obraji își făcu apariția instant. Mă simțeam atât de bine, atât de protejată. Mi am lipit obrazul de pieptul lui. Prin materialul gecii îi puteam auzi și simți bătăile accelerate ale inimii. Cred că are probleme serioase cu tensiunea. La rândul lui, își așeză capul pe capul meu, lipindu-și obrazul de părul meu. Îi puteam simți respirația caldă peste fruntea mea. Era liniștitor. Bărbatul care acum îmi încălzea corpul cât și sufletul își drese glasul
-Îmi... îmi pare foarte, foarte rău. Nu știu ce a fost în capul meu...Îmi pare rău că te-am rănit. Regret. Regret că te-am făcut să suferi, nu meritai una ca asta...Spune el parcă abținându-se să nu plângă.
Am rămas tăcută. Nu știam ce să zic. Eram supărată pe el, dar parcă căldura pe care mi-o oferea simpla lui prezență era destulă pentru a-i ierta greșelile. Încă nu simțeam că trebuie să-i zic lui asta. Dacă toate acele cuvinte erau doar vorbe aruncate în vânt, nu aveam de unde ști.
Am stat într-o liniște apăsătoare mai bine de 5 minute. Nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt. Poate că el încă aștepta răspunsul meu.
-Hapciu! *=)))))*
Yoongi se îndepărtează puțin de mine și se uită fix în ochii mei cu o expresie destul de serioasă.
-Lasă-mă să te duc acasă, te rog.
-Nu-i nevoie, mă descurc, mulțumesc mult că m-ai încălzit. Oricum nu mai am mult de așteptat. Imediat se face dimineață. Încerc să mi deschid telefonul dar bateria era descărcată complet.
-Nu te pot lăsa aici. Mai este până mâine dimineață și ai să răcește...te rog, lasă-mă să te ajut.
Adevărul era că îmi doream să ajung acasă, în grsoniera în care probabil e la fel de frig ca și afară. Caldura e mult prea scumpă pentru a-mi permite să plătesc și vara.
-Chiar dacă aș accepta, nu ai unde mă duce.
-Nu ai casă? Întreabă Yoongi cu ochii cât cepele.
-Ba da, doar că..doar că nu-mi știu adresa pe-de-rost, e foarte complicată. Deobicei o am scrisă în telefon doar că acum mi s-a descărcat complet. E mort. Spun în timp ce-mi privesc unghiile intrându-mi în palmă.
-E ok, spune el și-mi ia în palme mâinile, le ridică și le sărută. Nu-ți mai face rău singură, nu meriți.
Stă puțin să se gândească apoi își ridică puțin mânecă gecii. Patru urme de unghii erau ștampilate pe mâna acestuia. Îmi ridic privirea către el iar acesta îmi șoptește
-Tu nu meriți...își drese vocea. Te duc la mine, așa pot avea mai multă grijă de tine. Nu accept un refuz.
-Dar... încerc să spun dar acesta îmi taie vorbele
-Ai unde altundeva unde să te duci?
Dau din cap negativ.
-Stai aici, așteaptă-mă, vin imediat. Spune el repede în timp ce se dezbracă de geacă și mi-o întinde. Poftim, ai mai multă nevoie de ea.
Eu nu mă mișc. Toate se întâmplă mult prea repede pentru mine.
-Bine, fie. Se apropie de mine și îmi pune geaca pe umeri. Te rog, te implor nu pleca.
Hei, hei, hei.
Sinceră să fiu, nu prea îmi place capitolul acesta. Poate pentru că am pus mai multă acțiune decât gânduri sau pentru că am luat o pauză de câteva zile și mi-am ieșit din mână. Idk
Am facut peste 100 de vizionări. Nu știu dacă e mult sau puțin dar sunt foarte fericită.
YOU ARE READING
You Are My Dreamcatcher -Min Yoongi
Romance,,Iubirea mea ofilește ce-i frumos" ,,Sunt o persoană imposibil de iubit" cartea este nefinalizata
