Dare To Love

Capitolul 2

"Începutul sfârșitului"

M-am trezit destul de devreme în comparație cu ora la care adormisem. Îmi simțeam corpul amorțit în totalitate și simțeam nevoie acută de o cafea fierbinte. Cu multă greutate, după momente de care m-am încurajat singură să mă ridic, mi-am forțat trupul să părăsească așternuturile moi și confortabile, apoi m-am îndreptat către baie. După ce mi-am făcut rutina de dimineață puteam să spun că mă simt parțial mai bine. Începusem sa vad si eu mai clar si am constatat cu silă că este ora șapte.

Mai mult ca sigur, ceilalți dorm. Așa că am coborât în liniște la parter, încercând să opresc cumva parchetul din a mai scârțâi. Parchetul din cauza căruia, tata aseară m-a prins. Din cauza căreia urmează să fiu certata și pe măsură. Și că veni vorba de tata... Se afla in bucătărie, pe un scaun, in capătul mesei. In partea stânga avea o cana mare de cafea,iar cu dreapta își ținea ziarul,care îi este nelipsit în fiecare dimineață.

M-a observat, dar nu a zis nimic. La fel ca orice alta dimineață, am luat laptele din frigider și cerealele din dulap și m-am asezat în partea cealaltă a mesei. Am mâncat, simțind cum fiecare înghițitură îmi rămâne în gât, cât el nu a scos un cuvânt, apoi am spălat castronul la fel, într-o liniște deplină. Exact în momentul în care am vrut să părăsesc bucătăria, vocea sa împatrunzatoare s-a făcut auzita, răsunand parcă dincolo de peretii camerei.

-Nu ai nimic să-mi spui? Mă privește pe sub gene și m-am întors cu fața spre el, înghițind în sec vinovată.

-Bună dimineața? I-am zâmbit strâmb, iar înfruntarea de pe fața lui s-a adâncit.

-Nu te juca cu mine, Emy, știi ce ai făcut. Eu oftând...

-Știu ce am făcut și îmi pare rău.

-Ce a fost în capul tău, ieșind în plină noapte afară? Nici nu vreau să mă gândesc cât de mult te-ai îndepărtat de aici. Lasă ziarul pe masă și mă priveste fix.

"Vreo șapte străzi" mi-am răspuns în minte, realizând tocmai acum cât de prostesc a fost ceea ce am făcut. Aș fi putut ajunge ca aceea persoană care a fost omorâtă la colțul blocului.

-Voiam să dovedesc că nu sunt slabă, așa cum mă credeți toți. Într-un final am mărturisind privind podeaua.

-Fiind ucisă de un monstru? Sau mai rău, transformată in una din acele ființe hidoase? Nu cred că realizezi pericolele la care te-ai expus aseară. Se ridică apropiindu-se serios și am rămas micuță la locul meu.

-Ba da, realizez și chiar îmi pare rău.

-Așa si trebuie. Aveam încredere în tine, Emy și nu mă puteam aștepta să mă dezamăgești astfel. Mama ta nu va afla de acest incident, dar tu nu vei mai avea voie să părăsești casa sub nici o circumstanță. Degeaba încerc să vă țin protejate, dacă tu încerci să te sinucizi prin spatele meu.

Duritate. Asta este singurul lucru pe care îl distingeam din tonul său. Știam ca devine extrem de serios și de sever atunci când exagerez, dar nu ma așteptam să reacționeze așa. Văd că se teme pentru mine, dar si faptul că este ușurat că nu mi s-a întâmplat nimic rău. Și nu glumisem atunci când am spus că regret că l-am dezamăgit,dar și ca o să încerc din răsputeri să-l fac să mă ierte.

A părăsit primul bucătăria, cu spatele drept si expresia încordată, iar eu nu am mai îndrăznit să îi mai spun ceva. Când m-am asigurat că a urcat scările, am pornit în aceeași direcție, urcând scările cu grijă până în camera mea, unde am început să fac curățenie. Mă ajuta să mă calmez și să-mi pun gândurile în ordine.