Cine Cade Primul Pierde | Pauza

18. Salvare

                       ~Există întotdeauna puţină nebunie în iubire. Dar de asemenea există întotdeauna o fărâmă de dreptate în nebunie ~

 

                Îi era atât de cald. Limba i se lipise de cerul gurii, iar corpul şi-l simţea de parcă ar fi stat într-un cuptor. Buzle îi erau crepate şi inima îi bătea în piept ca ciocanul fierarului în nicovală. Şi totuşi, era atât de binevenită căldură după atâta vreme în care îi fusese rece.

                Deschise ochii şi rămase pe loc minute în şir. Era învelită bine într-o pătură subţire, dar braţele lui erau atât de strâns înfăşurate în jurul ei încât Tiana se întrebă cum reuşise să respire pe timpul nopţii. Şi pe deasupra, piciorul lui stâng o ţinea captivă ca într-un cocon.

                Trase aer adânc în piept şi îşi scoase uşor unul dintre picioare. Folosindu-se de piciorul eliberat se răsuci şi ajunse faţă în faţă cu el. Poate dacă ar fi avut mai multă libertate de mişcare s-ar fi întins şi l-ar fi sărutat. Dar captivă fiind, se mulţumi cu a-i studia chipul.

                Pleoapele aproape translucide sub care ştia că se ascund cei mai frumoşi ochi, verzi că o pădure de pini în mai. Genele lungi şi sprâncenele parcă desenate în raport perfect cu proporţiile feţei. Îi studie pomeţii înalţi, nasul aristocratic şi fruntea curată. Admira fiecare linie şi umbră de pe faţa lui, barba ce aproape se ivea, apoi ochii ei se opriră asupra buzelor.

                Respiraţia lui caldă îi gâdilea obrajii, iar trupul ei începuse brusc să sufere de sensibilitate acută. Îşi simţea pielea arzând sub fiecare deget de-al lui, îşi simţea plămânii luptându-se între coaste la fiecare gură de aer pe care o lua, îşi simţea inima bătând atât de tare încât sunetul devenise un bâzâit asurzitor. Parfumul lui era peste tot în perină. Poate de-asta dormise atât de bine până atunci. Încercă să îşi mute gândul în altă parte, dar îi fu imposibil.

                Cum ar fi putut să se gândească la altceva când faţa lui era atât de aproape de a ei? Sau când mintea ei memorase fiecare linie, fiecare cută sau gropiţă şi fiecare umbră de pe faţa lui? Dacă ar fi orbit brusc, ar fi putut în orice clipă să îi deseneze chipul din memorie, la perfecţie chiar. Asta dacă ar fi avut talent la desen.

                Era frumos. Poate prea frumos pentru ea. Pentru binele ei psihic. Dar cum ar putea acum să se retragă când era atât de adânc îngropată? Tot ce spera însă era să nu rămână singură în groapă. Pentru că inima ei începea să se obişnuiască cu prezenţa lui atât de copleşitoare, iar mintea ei... nu mai avea multe şi trebuia să ceară chirie pentru cât timp şi spaţiu îi ocupau chipul lui, numele, parfumul, vocea lui.

                Trebuia să iasă de acolo. Avea nevoie de aer căci de la cât parfum de-al lui inhalase, începea să gândească aiureli. Petrecu aproape cinci minute încercând să iasă din îmbrăţişarea lui fără să îl trezească şi reuşi. Traversă camera pe vârfuri după ce închise uşa încet, o luă la fugă pe scări în jos. Trebuia să plece. Trebuia să fugă şi să îşi golească mintea.

                Noroc sau ghinion, fu cât pe ce să o doboare pe Roxanne. Femeia o văzuse probabil ieşind din cameră şi se postase la baza scărilor. Tiana o privi îngrozită, însă femeia îi zâmbi atotştiutor. Era exact ca întâia oară.

                -Te cunoaşte mai bine decât ai fi crezut, îi zise femeia punându-şi mâinile în şold şi întorcându-se în bucătărie.