Cine Cade Primul Pierde | Pauza

11. Continuarea pedepsei

                  ~ Prietenii ne ridica atunci cand cadem, si daca nu ne pot ridica se aseaza langa noi si asculta.~

 

                 Simţea că înnebuneşte. Era a şasea oară când îl lua cu ameţeală de la atâta învârtit. Se aşeză pe scaun, dar nu avea stare. Se juca cu degetele, îşi muscă unghiile şi începu să se clatine mai ceva ca unul care suferea de retard mintal, însă starea de nervozitate nu îl părăsi nici o secundă. Aşa că după nici o jumătate de minut se ridică şi începu să măsoare din nou camera în paşi.

          Îşi trecu frustrat mâinile prin păr pentru a nu ştiu câta oară în noaptea aceea, închise ochii sperând şi rugându-se mai insistent ca niciodată, ca tot ceea ce se petrcuse în ultimele ore să fie doar un coşmar. Se ruga să se trezească şi să o vadă din nou adunată ghemotoc pe canapea, cufundată în lectură. Se ruga că să mai vină măcar o zi în care să o poată vedea zâmbind din nou. Ar fi dat zile de la el să poată da timpul înapoi, să îşi repare greşeala. Şi dacă s-ar fi putut, i-ar fi dat ei din zilele pe care le mai avea de trăit, doar să o ştie bine.

                 Fusese un idiot că plecase. Cel mai rău dintre idioţi. O lăsase singură tocmai când avea mai mare nevoie de el şi vinovăţia îl înţepa acum prea tare că să poată sta liniştit. Cum ar putea când ea zăcea acolo plină de tăieturi? Cum să fie liniştit ştiind că dacă ar fi rămas lângă ea, situaţia ei ar fi putut fi cu totul alta? Îi veni să plângă, dar se mustră chiar şi pentru simplul gând de a ceda când nu el era cel care zăcea inconştient de ore bune.

                 Alergase după ea prin parc, apoi o pierduse din vedere. Umblase ca un nebun după o nălucă. Apoi o zărise din nou, mergând hotărâtă înspre centrul oraşului. O strigase. O strigase cât îl ţinuseră plămânii, dar ea îşi continuase drumul de parcă nu l-ar fi auzit. Abia când o văzu oprindu-se la intersecţie realiză ce avea ea în plan. Fugise atunci de parcă tot iadul era pe urmele lui. Avea o imaginaţie bogată şi imaginea unui trup firav împrăştiat pe asfalt, nu îi surâdea deloc. Nu când trupul acesta îi aparţinea Tianei. Nu când ţinea atât de mult la ea.

                 Se aşeză cu grijă pe patul fetei şi îi privi încă o dată chipul plin de julituri şi înjură din nou. Reuşise – prin nu ştiu ce minune – să o împingă din calea maşini, dar faptul că de patru ore, de când reuşise să o aducă acasă fata nu mişcase deloc, nu era finalul cel mai dorit pentru „peripeţiile" lor. Nu pierduse mult sânge, deşi tot trupul îi era plin de tăieturi. Tocmai ăsta fusese şi motivul pentru care nu îl lăsase pe şofer să o ducă la spital, deşi tipul insistase minute în şir.

                 Îi lua mâna într-a lui şi-i sărută, rând pe rând, fiecare deget, îi sărută încheieturile pline de tăieturi. Îi sărută apoi pleoapele translucide, îi sărută obrajii palizi şi cucuiul de deasupra tâmplei. Îi sărută fiecare centimentru al feței, cu excepţia buzelor. Numai de ele nu se atinse.

                 Se îndepărtă de ea şi se aşeza în capătul opus al patului adunându-se ghemotoc, nereuşind însă să îşi stăpânească tremurul ce-i cuprinse trupul. Când o adusese acasă împreună cu şoferul care fusese cât pe ce să o calce, nu fusese îndeajuns de puternic să stea în aceeaşi cameră în timp ce mama lui îi curăţase rănile. Iar acum, nu-i era nici cu un gram mai uşor. Rămase totuşi lângă ea veghiindu-i somnul şi rugându-se din nou.

                 Şi poate rugăciunea lui ajunsese în sfârşit la destinaţie, căci Tiana se mişcă pentru prima dată în patru ore.