Cine Cade Primul Pierde | Pauza

15. Jocuri noi

                ~Cand ajung sa disper, imi aduc aminte ca de-a lungul istoriei, adevarul si iubirea au invins mereu.~

            Era al şaselea sac de gunoi plin cu sticle de bere pe care îl ducea la gunoi. Le golise pe toate şi cu fiecare jumătate de litru care se scursese pe canalizare la vale, se simţise mai puternică. Mai importantă, mai plină de control. Mai în control pentru că în sfârşit ceva depindea de felul în care ea mânuia lucrurile. Cel puţin aşa spera, că mai avea puterea să schimbe ceva. Mai puternică pentru că pentru prima dată într-un an, făcea ceva. Nu pentru ea. Nu.

            Fusese egoistă. Făcuse tot posibilul ca ea să se vindece. Chiar şi atunci când o ajutase pe mama ei, tot pentru ea o făcuse. Şi se minţise atâta vreme că nu contează. Îşi spusese atâta vreme că nu îi pasă încât aproape că începuse să creadă oribila minciună. Dar nimeni nu e atât de tare pe cât pare şi nimeni nu e atât de nepăsător pe cât vrea să pară. Iar ea nu era o excepţie de la regulă.

            Toate lucrurile pe care le făcuse, fuseseră pentru că îi era dor. Îi era dor de zilele în care era aşteptată acasă cu mâncarea gata, cu casa curată şi cu plăcinta de mere în cuptor. Îi era dor de zilele în care era îmbrăţişată şi primea sărutări pe frunte. De zilele de cumpărături alături de Heather. De râsete şi de tot ce fusese înainte de moartea lui Thibault. Îi era dor de un trecut care nu avea să se mai întoarcă niciodată înapoi.

            Realizase asta noaptea trecută în timp ce încerca să doarmă. Aşa că azi, de îndată ce se trezise, se apucase de treabă. Scăpase de o grămadă de lucruri inutile pe care le păstrase doar pentru a păstra aceeaşi imagine a casei. După ce făcuse casa să strălucească, trecuse la alcool. Nu mai era în casă nici măcar un strop, iar asta aduse un zâmbet mândru pe chipul ei. Zâmbetul însă, se evaporă destul de repede căci maşina lui Victor tocmai parcase de alee şi după cum arăta, avea nevoie de alcool. Sau cel puţin aşa credea el.

            -Unde ai ascuns sticla aia nenorocită de whiskey? zbiera el de îndată ce Tiana intră în casă.

            Se plimba din loc în loc, măsurând casa în pași, trecându-și mâinile furios prin părul deranjat.

            -Nicăieri.

            -Nu face pe proasta cu mine, Tiana! Nici sticlele de bere nu-s mai nicăieri. Thibault e mort, maică-ta-i la nebuni! Numai tu puteai să umblii la ele, aşa că nu te mai juca.

            Felul în care rostise fiecare cuvânt fără ca măcar să clipească, fără vreo inflexiune în voce care să o facă să creadă că îi mai pasă, o făcu pe Tiana să fiarbă.

            -În canalizare. Da, acolo le-am ascuns.

            -Ce-ai făcut? urlă bărbatul din nou, apropiindu-se de ea.

            Tiana făcu un singur pas în spate, apoi se opri. Dacă pentru toate există un început, atunci la fel, trebuia să existe şi un sfârşit. Pentru toate.

            -Nu îndrăzni să pui mâna pe mine! M-am săturat, ai înţeles? Ai băut în lunile astea mai mult decât ar fi trebuit să bei în o sută de ani de viaţă!

            Victor rămase pe loc cu faţa roşie de furie, iar lângă tâmplă, vena începu să îi pulseze. Îl scosese din sărite, ştia asta, dar nu avea nici un gând să dea înapoi.

            -M-am săturat să vin acasă în fiecare zi şi să mă aştept să iau bătaie pentru cele mai idioate motive din lume! M-am săturat să fiu eu cea matură şi să port tutror de grijă! Abia aştept să plec din casa asta. Să mă duc la facultate sau să mă mărit, nu contează. Poate atunci o să te trezeşti şi tu la realitate şi-o să vezi ce-ai făcut din casa asta. Cu un an în urmă, era casa pe care oricine ar fi putut-o visa. Azi sunt doar zidurile, pentru că ceea ce o făcea cu adevărat să fie o casă nu mai e. Şi pentru asta numai tu eşti de vină!