Cine Cade Primul Pierde | Pauza

6. Flori uscate și-un pai pe foc

                    ~ Iubesc acele amintiri ce apar din senin si ma fac sa zambesc, fara sa tin cont de ce se petrece in viata mea in acel moment~

                 Deşi bătaia fusese întotdeauna unul dintre cele mai bune somnifere, la fel şi plânsul, de data aceasta, nu reuşise să adoarmă nici măcar o ora din superba noapte ce tocmai trecuse. Moţăise, aţipise de vreo două ori, dar nu dormise. Şi dimineaţa o găsi mai obosită că niciodată, cu aceeaşi amintire pe care încercase să o uite adormind. Imaginea cu cei doi ochi verzi privind de dincolo de fereastră avea să îi rămână în memorie pentru totdeauna.

                 Se ridică din pat şi privi din nou spre ceas sperând că poate timpul s-a scurs brusc mai repede decât ar fi trebuit în mod normal. Dar timpul se scurgea la fel că întotdeauna şi asta însemna că mai avea două ore până trebuia să plece la şcoală. Adică două ore în care cei doi ochi turbăcioși să o bântuie. Şi două ore în care să îşi frece mâinile în aşteptarea clipei în care va trebui să îi vadă din nou. De-a dreptul grozav!

                 Parcurse distanţa până la baie în paşi lenţi, dar nu de lene. Muşchii o dureau la fiecare mişcare şi pe deasupra, la fiecare pas, camera părea să se clatine cu tot cu ea. Noroc că îşi cunoştea camera atât de bine, căci acum, singurul lucru pe care îl avea în faţa ochilor era un blur violet.

                 Nu mai avea nici un strop de energie aşa că intră direct la duş. Cu ocazia asta spăla totul deodată. Cu excepţia urmelor de pe corp. Apa rece îi făcu bine. Dar în comparaţie cu starea în care se afla, era mult prea puţin ca să facă vreo diferenţă. Întinse mâna după lamă, dar o lasă să cadă înainte să atingă obiectul de metal. Nici măcar să se taie nu avea dispoziţia necesară. Iar ăsta era cel mai trist lucru.

                 Hohotul de plâns ce-i scăpă de pe buze o luă pe neaşteptate şi tremurând de la apa rece, se prăbuşi pe podeaua cabinei de duş. Încercă să se gândească la zâmbetul mamei ei, dar nici măcar asta n-o motivă îndeajuns cât să se ridice de jos. Nici "ce ar spune Thibault dacă ar fi aici" nu o ajută la nimic. Realizase cu silă că începuse să simtă un fel de comfort în tristețe și starea asta deplorabilă. Și în clipele în care uita si ajungea cumva să râdă, se simțea de parcă n-ar fi la locul ei. Simțea lipsa tristeții ca un dor de casă... ca foamea din timpul sevrajului.

                 Prin ceața tulbure de gânduri, cei doi ochi verzi şi teama că poate – prin cine ştie ce aliniere fatidică de planete – o vor vedea în starea asta, aproape o făcu să sară în picioare. După ce îşi turnă în palme o cantitate semnificativă de gel de duş, îşi spălă corpul cu o viteză pe care n-o mai avuse de mult. Arătă o atenţie deosebită urmelor de pe faţă, pe care le ascunse că întotdeauna cu mult fond de ten şi îşi prinse părul în coc.

                 Deschise dulapul şi deşi nu era de râs chiar deloc, remarcă cu o doză destul de mare de amuzament că nu va avea probleme vreodată cu alegerea unei culori pentru ziua respectivă. La ea era ziua de negru în fiecare zi şi mânecă lungă oricât de cald ar fi. Mai lipseau chiloţii negrii cu zilele săptămânii şi avea să întreacă chiar şi personajele din desene animate.

                 Coborî la bucătărie şi pregăti o porţie de plăcinte condimentate cu sedative şi o porţie simplă pentru ea şi Victor. Asta deşi nu i-ar fi stricat nici lui Victor ceva condiment. Şi nu era prima oară când cocheta cu ideea de a-i îmbunătăţi reţeta. Puse pe o tavă plăcintele speciale, o cană de ceai de iasomie şi urcă în camera femeii.