Cine Cade Primul Pierde | Pauza

21. Glob de sticlă

~Pentru că nu în ureche mi-ai soptit, ci în inima. Nu buzele mele le-ai sărutat, ci sufletul meu ~

Melodia se terminase de vreo două minute, însă braţele lui erau încă în jurul taliei ei, radiind căldură şi totuşi, umplându-i trupul de fiori. Palmele ei micuţe, erau încă încolăcite în jurul gâtului lui, iar trupurile lor continuau să se unduiască pe un ritm numai de ei ştiut. Ochii lui verzi erau pierduţi în abisurile plumburii ale ochilor ei, respiraţiile lor calde se contopeau deşi dacă nu le-ai fi văzut piepturile urcând şi coborând, ai fi zis că nu respiră deloc. Exact ca două figurine într-o cutiuţă muzicală. Nu clipeau niciunul, de parcă le-ar fi fost teamă să piardă vreo secundă din vedere chipul celuilalt. Şi poate era pentru prima dată când Tiana realiza cât de importante erau coastele. Cum altfel ar fi putut ascunde toate acele bătăi dereglate ale inimii ei? Cum ar mai fi putut să respire, să umble... să existe în prezenţa lui, dacă în fiecare secundă s-ar fi dat de gol?

Şi în acel moment, ar fi putut să treacă tancuri pe lângă ei, nu le-ar fi observat. Sala era plină de zumzet şi şoapte, și temparatura era ridicată. Iar dacă boxele nu ar fi început să bubuie din cauza unui cântec mai vioi, nu s-ar fi clintit din mijlocul sălii.

Aveau atâtea cuvinte pe limbă, atâtea cuvinte în minte că ar fi putut să scrie sute de cântece. Şi dacă viaţa ei ar fi fost un musical, acum ar fi fost acel moment de la final – era convinsă – în care protagoniştii îşi declară iubirea pe ritmuri de chitară, dansând şi bâțâindu-se împreună. Culoare, emoţie şi muzică. Le avea pe toate, în realitate, singura excepţie fiind faptul că nici unul nu îşi declara iubirea. Știa că Adrian era gate să-i spună cuvintele. Îl rugase totuşi acum ceva vreme să nu o facă. Nu-i spusese că îşi dorea să îi poată spune acelaşi lucru. Şi pentru că încă nu era gata să-şi deschidă buzele pentru aşa ceva, cuvintele mai aveau de aşteptat.

Nu mult. Era sigură de asta. Şi totul devenea mai uşor cu fiecare zi. Tocmai pentru că era atât de sigură de sentimentele lui Adrian. Pentru că fiecare zi ce trecuse de la întoarcerea lui era o altă linie pe peretele ei, fiecare linie simbolizând o nouă victorie în jocul ce începuse cu un an în urmă. Un joc care... nu mai era de mult un joc.

Acum totul se învârtea în jurul lui. Primăvara venise odată cu el, soarele şi căldura. Seara adormea cu gândul la el şi cu dorinţa de a-i mai simţi încă o dată buzele peste ale ei. Şi în fiecare dimineaţă, oricât de devreme sau de târziu se trezea, realiza că dorinţa cu care adormise, nu dispăruse, dimpotrivă se transforma în nevoie. Iar gândurile ei nu se abăteau de la el. Dormea adesea în tricoul lui deşi parfumul lui dispăruse de mult. Cum să-i spună cât de mare nevoie avea de el? Cum să recunoască aşa o dependenţă? Toate cântecele erau acum despre el. Inima ei bătea pentru el, la numele lui, la parfumul şi la vocea lui. Cumva... devenise mai important decât însăşi viaţa.

Şi când de el depindea într-aşa o mare măsură, cum ar fi putut să rostească acele cuvinte fără să se teamă? Era că şi cum şi-ar fi pus viaţa în mâinile lui era—

Şi-atunci realiză că deja o făcuse. Viaţa ei era deja în mâinile lui. Atâta că el încă nu ştia asta. Şi dacă mâine, cumva, Adrian avea să se plictisească de ea... era mai mult decât sigură că s-ar ofili ca o panseluţă în arşiţă. Şi dacă durerea psihică nu era în stare să o omoare, atunci ar avea ea grijă. Iar gândul asta o îngrozea. De atâtea ori îşi spusese că e gata să moară, că durerea cauzată de Thibault e prea mare ca să o suporte singură. Dar niciodată nu fusese mai convinsă ca acum de puterea ei de a-şi pune capăt zilelor.