12. Doi îngeri căzuți

3.3K 271 51
                                    

                     

 ~ Un lucru nu poti ascunde - atunci cand interiorul ti-e sfaramat~

 

                Chiar dacă o întorsese de pe drumul ce ar fi dus-o la cimitir, Isaac nu reuşise să o întoarcă complet spre lumină. Nimic din ce îi spusese băiatul, nu reuşise să o convingă să redevină fata de dinainte de Thibault, de dinainte de Victor sau măcar cea de dinainte de Reed. Şi nu pentru că nu şi-ar fi dorit. Dar viața mergea înainte. Ori de câte ori ar fi căzut ea.

                Viața nu ţinea cont de faptul că ea rămânea în urmă. Ea era cea care trebuia să se conformeze, nu invers. Victor era viu şi cutia cu lame era încă acolo. Iar ea avea parte de amândouă, la fel ca şi până acum.

                Nu, nu mai voia să grăbească inevitabilul şi să-şi programeze singură întâlnirea cu moartea, dar asta nu însemna că avea să lase durerea aceea psihică să pună din nou stăpânire peste ea şi să o înece complet. Durerea asta era cea mai crudă pedeapsă posibilă. Nu venea cu febră sau cu erupţii cutanate şi nici nu erau teste de sânge care să dea vreun indiciu despre ea. Era doar... sentimentul acela nebun de eroziune interioară asemănătoare cu cancerul. Şi ca şi cu cancerul, durerea asta nu o putea împărţi cu nimeni. O experienţă solitară. O cameră în iad, numai cu numele ei pe uşă. Aşa că durerea pe care şi-o provoca singură... moartea, nu erau nimic în comparaţie cu durerea care zbiera din interiorul ei.

                -Gata, şopti scuturându-se din cauza gustului amar al pastilelor.

                Medicamentele pe care trebuia să le ia erau de-a dreptul ingozitoare, dar prefera gustul amar pentru câteva secunde în locul durerii de cap cu care rămăsese de când cu accidentul. Majoritatea rănilor se vindecaseră sau erau în curs de vindecare, iar asta însemna că nu o mai dureau aşa de tare la fiecare mişcare. Ceea ce era foarte bine căci era sătulă de camera ei şi de statul într-un singur loc. Poate faptul că o internase pe mama ei nu fusese o idee atât de bună. Îi lăsa prea mult timp să gândească... prea mult timp de una singură. Timp pe care mintea ei îl folosea să întoarcă pe toate părţile cuvinte şi fapte pe care ar fi vrut să le îngroape şi să uite de ele.

                Mai statu câteva clipe până îşi astupă şi ultimele urme ale accidentului cu fond de ten şi profitând de un moment de neatenţie de-al lui Victor se strecură afară din casă. De data asta nu rătăci prin parcuri şi pe alei necunoscute căutând pacea. Nu, se resemnase. Pacea nu avea să mai stea în drumul ei niciodată. Se simţea ca într-un joc din acela vechi şi cu grafică proastă în care eroul merge înainte şi trebuie să adune o grămadă de chestii. Ei bine, pacea şi fericirea nu mai erau valabile în jocul ei.

                Porni de acasă plină de hotărâre, însă. Încă mai avea momente în care trăgea aer în piept şi cu toată forţa de care dispunea încerca să se ridice în picioare. Puţine şi de scurtă durată, dar azi avea dispoziţia necesară să facă asta. Sau poate nu mai avea dispoziţia necesară să stea închisă în casă. Închisă într-un album de amintiri şi clipe amorţite de timp, râsete şi fericiri prăfuite.

                Trecu mai întâi pe la florărie şi după ce îşi umplu braţele cu ghivece de flori îşi continuă drumul. Trecuse ceva vreme de când fusese ultima dată la cimitir şi când picioarele ei se opriseră în faţa porţii de la intrare, vinovăţia şi ruşinea o cuprinseră pe deplin. Avusese atâta timp liber vara asta şi nu se ocupase de ceea ce mai rămăsese în urma fratelui pe care îl iubise atât de mult. Pe care încă îl iubea cu toată fiinţa ei.

Cine Cade Primul Pierde | PauzaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum