Cine Cade Primul Pierde | Pauza

17. Amnezie

                     

                   ~De pe care stele am picat amandoi de am ajuns sa ne intalnim aici?~

 

              -Adrian, tu nu eşti întreg la cap?

              Cei doi tresăriră, revenind la realitate. Roxanne stătea în cadrul uşii, cu mâinile în şold, privindu-i îngrijorată. Ei doi, stăteau lipiţi unul de celălalt, uzi până în măduva oaselor.

              -Ce-a fost în capul tău să o ţii pe fată în ploaie? Vrei să facă pneumonie? Duş cald şi veniţi la o cană de ceai în douăzeci de minute. Nu mă faceţi să vin după voi, îi avertiză ea arătându-i cu degetul.

              Uşa camerei se închise şi cei doi rămaseră preţ de câteva secunde privind muţi la peretele cu ușa. Apoi Tiana se deşteptă şi se îndepărtă de Reed ca de lepră. Se uită pierdută prin cameră şi privirea i se opri în oglinda mare de pe uşa băii. Cămăşuţa crem era acum mai transparentă ca perdelele bătrânei Agatha, iar sutienul negru de dantelă era acum la vedere. Dar asta nici măcar nu era o problemă aşa de gravă, căci aşezându-şi mâinile reuşi să-şi astupe pieptul.

              Faţa ei însă, arăta... de groază. Părul îi stătea lipit de cap, iar apa continua să curgă pe podea, îmbibându-se în covorul pufos. Rimelul se scursese pe obrajii ei palizi făcând-o să arate ca una din vedetele alea rock pe care le vedea adesea pe coperţile revistelor. Buzele îi erau vineţii din cauza frigului, iar asta o făcea să arate ca ieşită dintr-un coşmar.

              -Tu şi ideile tale stupide! îl aproape-certă ea. Dacă mâine o să am vocea unei foci muribunde, va fi numai vina ta.

              De parcă ar fi fost numai vina lui. De parcă nu i-ar fi plăcut la nebunie să stea în braţele lui şi să se lase purtată în paşi de dans. De parcă nu şi-ar fi dorit să se întoarcă pe balcon chiar în clipa aceea şi să continue ceea ce mama lui întrerupsese.

               - Uită-te la mine cum arăt! încercă ea din nou.

              Reed însă, reacţionă complet diferit faţă de cum se aştepta ea. În doi paşi uriaşi, ajunse în faţa ei şi palmele lui mari şi calde se aşezară pe talia ei. O lipi de pieptul lui din nou şi înainte de a o lăsa din nou fără cuvinte, argumente sau gânduri raţionale, îi şopti cu buzele lipite de tâmpla ei.

              -Eşti frumoasă. Cea mai frumoasă.

              Pielea i se făcuse de găină din cauza ploii reci, dar acolo, în braţele lui, se topi ca untul în tigaia încinsă. Şi lumea începu să se învârtă cu ea, aşa că mâinile ei mici se ancorară de umerii lui solizi. Iar inima ei începu să bată nebuneşte trimiţând valuri de căldură prin tot corpul şi nori de ceaţă spre creierul ei şi aşa ameţit.

              -Fugi şi fă un duş până nu se întoarce mama. Am să îţi aduc haine uscate imediat, îi spuse el retrăgându-se cu regret.

              -Cum? întrebă ea încă sub efectul magnific al sărutului.

              -Mă duc să îţi caut haine. Sper să nu îţi fie foarte largi.

              -Nu o să port hainele tale! îi zise ea dând din cap. O să vrei să vii după ele şi o să povestim şi o să mă săruţi din nou şi eu iarăşi o să mă pierd, iar tu o să pleci fără haine. Intenţionat. Ca să te poţi întoarce din nou după ele. Şi să mă zăpăceşti din nou. N-o să port hainele tale!