Cine Cade Primul Pierde | Pauza

13. Reparații

                  ~ Ca si cum as sta in ocean si as lasa valurile sa ma acopere pana la gat. Asa ma simt cand mi-e dor de tine. Si e prea tarziu sa dau inapoi  ~

            Oră după oră. Zi după zi. Săptămână după săptâmână. Toate trecură urmând acelaşi curs. Un drum fix, stabilit dinainte, cu parapeţi înalţi de beton solid şi gard electric pe margini pentru a împiedica orice abatere. Nu putea nici măcar să stea pe loc căci pământul îi fugea singur de sub picioare.

            Singurele clipe în care putea să se oprească să ia o gură de aer era atunci când petrecea o zi cu Elena sau făcea pe Cupidon pentru ea şi Steven. Atunci erau momentele în care avea voie să se uite la peisajele pe lângă care trecea drumul. Atunci putea să zâmbească. Atunci putea să respire. Să închidă ochii şi să viseze.

            Dar erau aşa scurte momentele acelea. Şi oricum, apoi veneau clipele în care trebuia să o viziteze pe Heather şi greutăţile se aşezau din nou pe pieptul ei împiedicând-o să respire. Şi pământul îi fugea din nou de sub picioare. Apoi mai primea o palmă de la Victor pentru cine ştie ce greşeală. Își mai făcea o tăietură. Mai sângera o dată. Mai tăia o zi din calendar. Mai trecea peste o noapte fără somn. Şi venea o altă zi, în care lua totul de la capăt.

            Tot aşa venise şi trecuse şi Crăciunul. Cu aceleaşi cadouri. Vechea singurătate. Aceeaşi disperare. Aceeaşi durere. Aceeaşi umilinţă. Aceleaşi răni vechi şi câteva noi.

            Apoi veni Revelionul şi dacă cu câteva luni în urmă i-ar fi zis cineva cum o să-şi petreacă noaptea de Anul Nou, l-ar fi trimis la un control. Dar iat-o acolo. Şi nici măcar acum nu înţelegea ce fusese în mintea ei când îşi luase ghiozdanul în spate, se suise în taxi şi-i ceruse să o aducă la ruine. Ştia doar că mesajul ăla nenorocit o întorsese pe dos.

            Îl primise de la singura persoană de la care nu mai aştepta nimic. Îl primise în clipa în care se aştepta cel mai puţin. Şi aflase ceva ce nu se aştepta să afle. Îi era dor de ea. Nu ştia de ce nu pusese la îndoială cuvintele alea. Nu ştia de ce le crezuse. Nu ştia de ce o podidise plânsul de fiecare dată când îl citise. De treizeci şi şapte de ori. Nu știa de ce suportase privirile suspecte ale taximetristului. N-avea nici cea mai mică idee.

            Dar acum era aici. Nu ştia ce voia să facă. Doar simţise nevoia de a fi acolo. Încă de când păşise pe aleea de la intrare, amintirile năvăliseră şi îi inundaseră mintea. Îşi aminti de cearta lor. Îşi aminti de frustrarea pe care băiatul ăla putea să o facă să înflorească în ea cu viteza luminii. Cum cu o singură vorba o enervase. Și apoi, tot cu o singură vorbă o şi calmase. Îşi aminti cum o ţinuse în braţe în ziua aceea. Îşi aminti de mărturisirea lui. De felul în care o făcuse să se simtă cu o simplă poveste. Se simțise de parca nu era atat de stricată cum credea. O facuse să realizeze că nu e singură și că sunt oameni pe care se poate baza. Dar la final, chiar el o părăsise.

            Ce îi spusese atunci? Că se simţea ca acasă printre ruine? Ei bine aşa se simţea ea acum. Reuşise cumva să intre printr-o spărtură în interiorul clădirii şi acum se plimba liniştită de parcă ar fi fost în propria casă. Nu se temea că s-ar fi putut ca ruinele să se prăbuşească peste ea. Şi chiar de s-ar fi întâmplat asta, ar fi murit o ruină în mijlocul altor ruine. Nimic nemaiîntâlnit. Trecu dintr-o cameră în alta, se plimbă pe holurile pustii şi în mintea ei, toate gesturile lui reveniră, toate vorbele şi toate zâmbetele. Tot ce se luptase să uite.

            Ajunse într-o încăpere ce părea a fi un vechi birou. Un fotoliu vechi, decolorat şi ros de vreme, stătea abandonat în mijlocul încăperii. Pereţii erau îngălbeniţi şi parchetul era umflat din cauza ploii ce intrase pe geamul spart. În rest camera arăta destul de bine. Şi ei îi veni o idee nebunească, dar numai ea era acolo aşa că nu avea cine să o judece. Deschise geanta şi după ce scotoci câteva secunde prin ea, scoase un marker negru.