Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 33

      Plecase. Și odată cu ea a luat orice urmă de speranță. Orice iluzie de vindecare. O pierdusem definitiv și gândul acesta era mai dureros decât orice rană suferită de-a lungul timpului.

       La dracu'! Nu! Pur și simplu nu puteam suporta să știu că Ella nu avea să mai facă parte din viața mea. Nu, nu aveam să mă obișnuiesc niciodată cu ideea asta! Niciodată!

       Am urlat de nervi, de neputință. Mă simțeam ca și legat la mâini.

       Aș fi vrut să mă duc după ea și să o conving cumva să mă ierte, să o fac să înțeleagă că nimic din tot ce am făcut nu a fost intenționat și că niciodată nu am vrut să o rănesc. Dar știam că ea are nevoie de timp. Timp suficient ca să digere toate informațiile care veniseră ca o avalansă peste ea. Și avea nevoie de și mai mult timp ca să mă ierte. Dacă o va mai putea face vreodată. Iar dacă nu, viața mea nu mai avea nici un sens fără Ella.

       M-am ridicat din patul care încă mai păstra vie amintirea clipelor trăite cu doar câteva ceasuri în urmă. Era complet dezordonat și eu nu-mi mai putea lua ochii de la el. Era ca și cum continuam să o văd acolo. Sub mine și doritoare. Știam că mă plăcea, îi observasem de fiecare dată focul din priviri și ea se aprindea atât de repede când o atingeam, dar de asemenea eram conștient că asta nu era destul încât să mă ierte.

       Am gemut și am dat cu pumnul în peretele care deja se crăpase sub forța mea. Ce naiba făceam? Mă întorceam la omul de dinainte, la nebunul controlat de acei demoni, din capul lui.

       Mi-am retras mâna și m-am uitat la ea. Eram zgâriat și firicele mici de sânge începuseră să se ivească de sub piele, dar nu mă deranja. Nu mă durea. Eram imun la orice. La absolut orice în afară de ea.

       Oare chiar nu mă iubea? Oare era capabilă să mă lase și să uite de mine ca și cum nu aș fi existat niciodată în viața ei? Nu, nu, nu! Prostule! Dacă nu te-ar fi iubit n-ar mai fi fost așa supărată, n-ar mai fi fost dezamăgită și nici n-aș fi avut cum să o rănesc într-atât.

       Doar că eu nu mai puteam gândi logic, îmi imaginam un viitor fără ea și acesta nu exista, era totul negru. Nu exista nici o continuitate. Fără Ella nu mai conta nimic. Aveam să mă întorc la vechea meserie și de acolo să se întâmple orice. Nu-mi mai păsa.

       Simțeam o durere în piept, ceva nou, ce nu mai trăisem niciodată. N-am știut că dragostea putea să doară atât de tare. Și chiar atunci am realizat că n-am mai fost niciodată atât de îndrăgostit, încât toată existența mea să se rezume doar la persoana care-mi făcea inima să o ia la galop.

       La naiba, Ella! Nu mă poți părăsi! Nu am să te las să o faci! am strigat ca un disperat și am căzut în genunchi. Parcă eram din paie.

      Situația de față era chiar mai groaznică decât cea pe care o trăisem cu câteva luni în urmă. Atunci îmi găsisem o motivație să trăiesc, acum voiam doar să dispar de pe fața pământului.

       M-am lăsat pe spate, pe podeaua rece, mi-am întins capul și am privit în gol, în tavan, la nimic anume. Și dintr-o dată ochii mi s-au încețoșat. Pe moment nu mi-am dat seama ce se întâmpla, dar imediat am realizat. Plângeam. Și din picături timide, lacrimile mi s-au transformat în suvoaie, care-mi udau fața și se prelingeau nestigherite până la gât, apoi dispăreau. Un suspin sec și disperat le-a acompaniat la scurt timp, iar corpul meu se cutremura deja în spasme ritmice.

       La dracu, Ella! am zbierat ca un sufocat după ultima gură de aer. Ai promis! Ai promis că nu mă vei părăsi niciodată! am hârâit aproape grotesc.