Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 29

Cerul s-a întunecat de tot. Tunetele puternice mă făceau să tresar și mă băgau oarecum în sperieți. Știusem eu că acea zi nu avea cum să se termine cu bine.

    Fața lui Davis era și mai amenințătoare decât orice vreme urâtă. Și dintr-o dată nu mai voiam să știu nimic. Până atunci lucrurile fuseseră perfecte, de ce ar fi trebuit să le stricăm. Sigur că voiam foarte mult să aflu tot ceea ce până atunci el îmi ascunsese, dar îmi era frică.

    — Să mergem sus, a rostit el pe un ton apăsat și a deschis ușa. Picioarele nu voiau să se miște. Nu. Nu voiam să merg. M-am uitat la trandafirii șifonați din mâna mea și am observat că floarea unui se rupsese și picase pe undeva, pe drum. Ceva era putred. Nu ar fi trebuit să râd atât.

    — Elle, ce faci? a insistat el stând la intrare și așteptând impacientat.

    Nu știam nici eu mai exact ce aveam de gând să fac. Decât să îl urmez, mai degrabă aș fi făcut cale întoarsă.

    Teamă afurisită! Trebuia să o înving! Eram mai puternică și pregătită pentru orice avea să urmeze. Aveam să le depășesc pe toate lângă Han. El mă iubea, trebuia doar să mă gândesc constant la acest lucru.

    L-am urmat în liniște pe scări și mai apoi el a deschis ușa camerei noastre, lăsându-mă pe mine să pășesc prima înăuntru. Din nou ezitam, dar el m-a împins ușor de la spate, ceea mi-a produs o senzație ciudată.

    — Haide, Ella, a spus apoi și mi s-a întărit convingerea să ceva rău urma să se întâmple. Nu ai tot insistat tu că vrei să afli adevărul? Acum îl vei avea pe tot la dispoziția ta. Sper doar să îi poți face față. Vocea lui era aspră, poate și un pic răutăcioasă și nu înțelegeam ce îl făcuse să se schimbe într-atât.

    Am rămas lângă ușă, iar el a înaintat punând plăsuța pe pat și apoi uitându-se la mine.

    — Ar trebui să facem ceva cu ăștia, a rostit, cu o voce puțin mai blândă. Pentru o secundă nu mi-am dat seama la ce se referea, mintea mea făcea ocoale în jurul subiectului care avea să urmeze și eram prinsă ca într-un fel de vârtej psihologic. A arătat apoi cu capul și am realizat că se referea la trandafirii din mâna mea.

    — Da, mai târziu, am îngăimat eu, prea puțin capabilă să articulez cuvintele. I-am așezat pe măsuța de toaletă și am rămas așa, cu spatele la el. Pe de o parte îmi doream să fug în acel moment.

    — Ar fi mai bine să stai jos, glasul lui parcă a tăiat prin mine și am strâns mai tare lemnul cu degetele. Am inspirat adânc și m-am întors, dar acum el era cel care nu mă privea. Și dintr-o dată acea cameră se făcuse prea mică. Mă sufoca. La fel cum suspansul mă ucidea încet. Trebuia. Trebuia să știu. Aveam nevoie să mă încurajez cu acest gând.

    I-am ascultat sfatul și m-am așezat pe singurul scaun din acea încăpere. Mi-am pus mâinile în poală, tot continuând să mi le frâng din pricina nervozității. Mi-am luat inima în dinți și l-am îndemnat:

    — Spune-mi. Vreau să știu totul.

    — Cum dorești, a venit răspunsul lui cu același ton de răceală. El nu s-a răsucit spre mine, a rămas așa și pe mine mă deranja. Aș fi vrut să îl privesc în față atunci când avea să-mi mărturisească toate acele lucruri.

    — Han, am început ezitantă, ai putea, să te uiți la mine, te rog? Am crezut că nu mă va lua în seamă, dar după câteva secunde lungi, corpul lui s-a rotit și eu i-am putut observa cu claritate fața contractată. Nu se simțea nici el bine.