Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 25

Realitatea ne aduce mereu cu picioarele pe pământ reamintindu-ne că nu putem avea întotdeauna tot ce ne dorim. De când l-am cunoscut pe Davis ne-am întâlnit mai mereu numai în situații limită. Nu am avut niciodată timp să vorbim prea multe despre noi. Despre ceea ce însemna implicația acestui noi, în viața noastră. Aș fi vrut să avem ocazii mai propice pentru a ne putea descoperi, pentru a putea face lucruri împreuna, sau măcar pentru a reuși să comunicăm cât de cât.

Dar sigur că în momentul de față nu era cazul să mă lamentez pentru asemenea banalități. Trecuserăm amândoi prin destule într-o singură seară și poate tocmai asta ar fi trebuit să ne unească. Și ce o putea face mai bine decât a ne fi alături la rău unul altuia? Căci de bine nu prea am avut parte.

Moțăiam pe umărul lui Davis și chiar dacă nu stăteam prea confortabil mă simțeam destul de bine. Faptul că tocmai scăpaserăm amândoi dintr-un mare pericol mă făcea să văd viața cu alți ochi. Trebuia să învăț să mă bucur de ceea ce aveam și nu erau puține. Un trai bun, o carieră, un posibil viitor iubit... Ce-mi puteam dori mai mult de atât? Poate liniște?

M-am mișcat ușor ca să-l privesc pe Han, care stătea pasiv lângă mine. Singurul lucru care mă făcea să cred că nu dormea, era respirația lui greoaie. Am ridicat ochii spre fața lui, dar el nu se uita la mine. Privea pe geam, dar totuși nu eram sigură că vedea ceva din priveliștea de afară. Părea concentrat în gândurile lui. Asta m-a făcut să mă întreb oare la ce-i zbura mintea.

M-am uitat la aceleași imagini și un zâmbet mic mi-a scăpat pe buze. Orasul era înțesat cu luminițe la toate colțurile, semn că se apropia cu pași repezi Crăciunul. Mii de culori străluceau în față și de jur împrejurul nostru. Era superb și dacă aș fi putut, aș fi coborât ca să îmi pot bucura ochii cu acel peisaj încântător.

Totuși privind înapoi la chipul lui Han, zâmbetul slab s-a stins imediat. El nu era fericit deloc, ci mai degrabă îngrijorat. Știam că problemele nu se rezolvaseră încă, mai ales că el îmi spusese că mai exista cineva care voia să îmi facă rău și că acel individ era în libertate. Și amintindu-mi de asta mă simțeam și eu neliniștită. Nu aveam cum să fiu bine din moment ce asupra mea plana încă o reală amenințare.

M-a simțit când am încercat să îmi schimb poziția în scaun și fața lui s-a apropiat de a mea.

— Cum te simți? m-a întrebat preocupat.

— Sunt bine, Han, i-am răspuns cercetându-i rănile urâte. Nu-mi puteam lua ochii de la ele. Voiam să le ating pe toate, să le oblojesc, să îi sărut fiecare părticică suferindă. O altă stare, mult mai plăcută începea să mă cuprindă când mă gândeam la ceea ce tocmai îmi imaginasem. De abia așteptam să fim singuri. Voiam să avem intimitate, să discutăm, să-i pot spune cât de mult semnifica pentru mine.

— Unde mergem? am vrut să știu amintindu-mi că nu-mi dăduse detalii despre următorul pas pe care urma să-l facem. Mă lăsa din nou în ceață și mie nu-mi convenea. Trebuia neaparăt să aflu tot adevărul.

— O să ne cazăm la un alt hotel. Va fi doar pentru noaptea asta. Mâine voi căuta bilete ca să ne întoarcem în Florida. Sper să nu se mai petreacă și alte incidente. A schimbat și el poziția brațului, semn că îi înțepenise, iar eu m-am mișcat ușor ca să-i fac loc.

Cu toate că fața lui nu arăta prea bine, pentru mine era cel mai frumos bărbat din lume. Cine altcineva și-ar fi riscat vreodată viața ca să mă salveze pe mine? Și ce interes ar fi avut să o facă dacă nu ținea la mine? Sigur că mai era la mijloc și meseria lui, sau mai bine zis fosta meserie. Dar asta nu era ca și cum ar fi depus jurământul lui Hipocrate și s-ar fi simțit angajat în continuare cu datorie morală față de persoanele aflate la ananghie.