Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 16

Când eram mică visam să mă fac doctor. Nu știu dacă era neapărat dorința mea proprie, sau un vis indus de părinții mei care îți doreau pentru mine această meserie, foarte onorabilă, după părerea lor. Bineînțeles că mai târziu am realizat că nu aveam nici în clin nici în mânecă vreo legătură cu această profesie, din simplu fapt că nu suportam să văd sânge. Aveam oroare doar la gândul că ar trebui să fac eu însămi o injecție. Nu era pentru mine așa ceva, nu aveam o inima atât de puternică încât să pot deține vreun control asupra corpului uman.

    Cele mai mari fobii ale mele erau vederea acelui lichid roșiatic și înalțimea. Bineînțeles că recent am descoperit că la acestea se adaugă și teama de spațiile închise. Și uite așa, încetul cu încetul ajungi să realizezi că trăiești o viață închistată, plină de bariere pe care nu le poți depăși, sau nu vrei. Am întâlnit destui oameni care aveau tot felul de vicii la care de fapt nu doreau să renunțe și foloseau foarte ușor scuza: Nu pot. Și dacă m-aș fi apucat să mă gândesc acum la ele cu siguranță că aș fi fost în stare să leșin de tot.

    Eu una chiar am încercat să-mi înfrâng frica de înălțime, am zburat cu avionul, m-am dat într-un roller coaster și de fiecare dată am simțit cum inima mea mult prea temătoare explodează de frica și se sfărâmă în mii de bucățele. Eram slabă, pur și simplu, nu câștigam nimic dacă mă mințeam pe mine însămi. Chiar și zborul cu avionul era un infern pentru mine. De fiecare dată aveam impresia că orele petrecute în acel aparat, mult prea utilizat în ultimul timp, erau interminabile. Desigur că acest mijloc de transport făcea că viața tuturor să fie mult mai ușoară, reducea cu mult timpul și făcea ca lucrurile să fie mai ușor de rezolvat într-un timp scurt, dar pentru mine rămânea tot un calvar.

    Am crezut că o dată cu acumularea orelor de zbor, mă voi obișnui la un moment dat, dar m-am înșelat. Fiecare zbor era la fel ca primul. Și mi se întărea și mai tare ideea că mie chiar îmi era frică să trăiesc. Mă temeam de aproape orice, iar asta de fapt nu însemna o viață adevărată. Atâta timp cât suntem stăpâniți de frică, evităm să facem unele lucruri, apoi altele și ne dăm seama la un moment dat că se adună prea multe, nenumărate experiențe pe care ajungem să nu le cunoaștem niciodată. Murim privați de anumite bucurii și totul numai din cauza fricii. A barierelor impuse de aceasta. Ne creem propiul fort în care dăm voie să pătrundă numai ceea ce mintea noastră poate percepe, numai ceea ce este la îndemâna noastră și astfel viața noastră devine mică și banală. Ne temem constant de schimbare și cu greu o putem accepta, astfel ca ritmul nostru zilnic devine o rutină continuăm, pe care o exercităm într-un mod mecanic. Și la un moment dat te întrebi, cu ce suntem diferiți de roboți. Dupa un timp avem deja o viață prestabilită pe care o urmăm cu strictețe fără să ne abatem de la regulile impuse de noi în mod psihic.

    A devenit o regulă faptul că trebuie să fii un copil bun, un elev bun, să ai note bune, să urmezi o universitate de renume, urmează inevitabil un job satisfăcător, familie, copii și urmarea cu stictețe a rutinei. Munca, casa, munca, casa... aceeași ordine până la sfârșitul zilelor.

    Îi admir pe cei care au curajul să rupă ritmul, să fie diferiți și să facă lucrurile pe care și le doresc, fără nici un fel de reținere. Într-un fel sunt unul dintre ei, doar prin faptul că am luptat pentru ce am vrut eu și nu pentru a fi un doctor scârbit de meseria pe care o duce zilnic la bun sfârșit fiind obligat de circumstanțe. Pentru că nu m-am căsătorit la 20 de ani, să renunț la carieră și să mă mulțumesc cu a fi o casnică la cratiță și cu o droaie de copii. Nu le condamn pe acele femei, mi-e milă doar de cele care se simt pierdute, inutile și au impresia că a trecut viața pe lângă ele. Nu-și mai văd scopul. Le-aș spune că niciodată nu e prea târziu să lupte pentru visele lor, să-și demonstreze lor însăși că pot și să simtă bucuria propriilor succese. Să viseze și să încerce, doar așa pot ajunge cândva la ceea ce acum doar visează și poate nu mai speră.