Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 24

La fel ca eroinele din poveștile mele de dragoste, am visat mereu la acel bărbat, inexistent în vremurile contemporane, care dintr-o singură privire avea să mă facă să mă topesc. Acel cavaler pe cal alb pentru care eu aveam să fiu o prințesă și care cu siguranță mă putea face să mă simt ca și cum aș fi una, fără cel mai mic efort. Desigur că viața mă aducea mereu cu picioarele pe pământ, făcându-mă să conștientizez că de fapt în lumea reală nu puteam găsi nicăieri un asemenea ideal. Și pricepusem până la urmă că nu trebuia să am așteptări prea mari, că totul era frumos numai în filme și romane de dragoste, și poate nici acolo. Deci plăsmuirea mea a bărbatului perfect începuse să se evapore o dată cu trecerea timpului și dezamăgirile cu privire la partenerii din viața mea. În mare parte, potențiali parteneri.

Și totuși, cel pe care-l aveam acum în fața mea, total desfigurat de furie îmi întrecea orice imaginație formată anterior. El era eroul meu, dispus să mă salveze din nou dintr-o situație nefericită. Cu toată frica pe care o simțeam în corp, inima mi-o luase la goană atunci când ochii mei s-au intersectat cu ai lui, deși fugitivă, privirea lui a fost îndeajuns încât să-mi dea încredere că de acum înainte totul va fi bine.

Momentul a fost însă întrerupt imediat pentru că înainte ca Han să apuce să facă vreun pas, David a ajuns dintr-o singură mișcare lângă mine, înconjurându-mă cu un braț și punându-mi țeava rece la tâmplă. Poate că trăsesem concluzii mult prea repede. Poate că speranța mea fusese de foarte scurtă durată. Tot corpul mi-a înghețat la faptul că simțeam acea armă atât de amenințător pe corpul meu. L-am privit cu fața pământie pe Han și am văzut cum i-a zvâcnit un mușchi al ochiului stâng. Din instinct a vrut să facă un pas în fața, dar tocmai atunci David a deblocat siguranța armei și a rostit amenințător:

— Încă un pas și îi voi zbura creierii. Mâna care până atunci mă ținuse de mijloc, a urcat pe gâtul meu, strângându-se dur în jurul lui. Eram terifiată și nu îndrăzneam să fac nici cea mai mică mișcare. Orice gest al meu l-ar fi putut face să apese pe trăgaci.

Davis i-a luat în serios amenințarea și s-a oprit în loc. Timpul se oprise o dată cu noi.

— Lasă drăcia aia jos și haide să vorbim ca între bărbați. Nu trebuie să implici o femeie în chestia asta, a propus Han cu fălcile încleștate. Nu se putea calma și știam că atitudinea lui nu avea să-l convingă pe agresor să-mi dea drumul. Acesta a început să râdă la auzul spuselor lui Davis.

— O, dar ea e implicată încă de la început, nu-i așa? Tu știi foarte bine despre ce vorbesc, a spus David sfidându-l în mod evident. M-am uitat la salvatorul meu cu o privire întrebătoare, dar acesta m-a ignorat. Era prea concentrat la cel care ținea arma asupra mea, ca sa-mi acorde mie atenție.

— Ceea ce știu e că ea nu are nici o vină pentru faptul că tu ești un psihopat nenorocit, a tunat Davis incapabil de a se stăpâni. Comportamentul lui nu avea să mă salveze, și la fel de bine știa si el asta, dar aveam impresia că pur și simplu nu se putea calma. Strângea puternic din pumni și venele gâtului ieșiseră deja, foarte pronunțate, în exterior. Mă speria chiar și pe mine și puteam de asemenea simți că nici agresorul meu nu se afla în cea mai comodă poziție. Nu mai era la fel de stăpân pe el nici măcar cu arma-n mână.

— Ai grijă cum vorbești, s-ar putea să te coste, sunetul grotesc a răsunat din nou din gura lui și parcă începuse să ragă asemănător unui măgar. Hotărât lucru că omul nu era în toate facultățile mintale, dar de ce trebuise să i se pună pata tocmai pe mine? Nici măcar nu aflasem încă motivele care îl mânaseră să facă toate lucrurile astea. Mi-am dat seama că probabil că acestea erau unele dintre acele secrete pe care nu mi le putuse mărturisi Davis. Și afurisit să fie, greșise ca dracu de mult! Dacă mi-ar fi spus și mie toate aceste ascunzișuri acum aș fi știut să mă ascund de David și poate că nu m-aș fi aflat în această postură, și pe cale de a mă trezi cu un glonț săpându-mi prin craniu.