Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 12

                                                              

 Dacă cineva m-ar fi întrebat ce era în momentul acesta în capul meu, clar n-aș fi știut ce să răspund. Totul se rezuma numai la el. La felul în care îi simțeam prezența lângă mine, la modul dur și brusc în care mă aducea la extreme, la tot ceea ce semnifica prezența lui în viața mea. Și mă uram pe mine pentru că eram atât de slabă când venea vorba de el. Aș fi vrut să-l pot considera doar un altul dintre mulți, un oarecare și să-l pot ignora, dar deveneam din ce în ce mai conștientă că nu mă voi putea debarasa cu ușurință de noile sentimente acumulate. De fiorii care mă străbăteau acum prin tot corpul și care mă lăsau fără grai.

Eram prinsă ca într-o menghină și nu mă puteam hotărî dacă de fapt îmi doream să scap, sau să-i cer să nu-mi mai dea drumul niciodată. Toate lucrurile care ni s-au întâmplat în ultimele zile erau cu totul noi și bizare. Eram sigură că și el simțea la fel, că și pentru el era la fel de inedit totul.

Mi-am dat seama că mă holbam la el și m-am încruntat dintr-o dată. Bărbatul acesta se comporta ca și cum avea drepturile rezervate asupra mea și nu puteam să suport nici măcar gândul acesta. Mă enerva, mă irita că se credea cu drepturi de a-mi cere și lua ceea ce avea el chef. Cu siguranță eu nu eram la cheremul lui!

— Dă-mi drumul, Davis! am scrâșnit din dinți tot încercând să-l împing cu mâinile. Nu înțeleg ce e cu obsesia asta a ta de a mă atinge mereu.

— Chiar nu înțelegi, sau nu vrei s-o faci? a răspuns netulburat neslăbind deloc strânsoarea.

— De câte ori să-ți mai repet că nu te vreau în preajma mea? am insistat mințind în continuare.

— Și revenim la întrebarea de mai devreme... Ce cauți aici atunci? a rostit atingându-și nasul de obrazul meu. Mă tulbura atât de tare încât de abia reușeam să raționez. Înghițeam în sec doar la gândul că avea să mă sărute din nou și din nou aveam să mă pierd în vâltoarea senzației supreme de plăcere pe care mi-o oferea fără să depună nici cel mai mic efort pentru asta.

— Am, am... ți-am spus, m-am bâlbâit imperceptibil, că am venit... cu prietenele mele. Am dat să mă întorc din nou spre ele, să îmi ofer o șansă de a evada din vraja care ne curprinsese iarăși dar el nu m-a lasat nici măcar să mă mișc.

A ridicat o mână și mi-a prins capul continuându-și atingerea nefiresc de seducătoare. Aveam impresia că orice loc de pe corpul meu care era atins de el devenea instantaneu sensibil. Îmi era pur și simplu imposibil să rezist. Îmi mângâia unul din pomeții obrazului cu degetul mare al mâinii drepte și se uita adânc în ochii mei pe care îi simțeam grei și obosiți.

Mâna lui care rămăsese încleștată pe spatele meu și care mă țintuia de trupul lui dur și tare mă obliga să mă arcuiesc în disperarea de căuta aer, spațiu, libertate, ceea ce nu puteam să găsesc acum când el mă acapara cu totul. Simțeam că din cauza efortului în curând îmi va pocni și mie coloana vertebrală de la cât mă chinuiam să stau țeapănă.

A simțit încordarea mea și cu mișcări ușoare pe spatele meu mi-a destresat încetul cu încetul tensiunea acumulată în corp. Mă încălzisem deja prea tare în brațele lui, fața îmi ardea, iar mâinile mi se odihneau acum fără vlagă pe pieptul bărbatului pe care îl simțeam plin de formațiuni delicioase la atingere.

— Nu știi să minți, Elle. Buzele lui se mișcau la o distanță infimă de mine. Privirea mi-a căzut ca hipnotizată asupra lor. Îmi doream să le mușc, să le simt gustul, textura, plinătatea și mai ales să mă las dominată sub presiunea lor. Îl voiam din nou și iar, și iar, nu cred că mă puteam sătura vreodată de el și asta era o noutate, ceva neașteptat.