Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 15

                                                 "J'ai cligne des yeux, tu n'etais plus la meme"

    N: Dacă aveți timp si doriți, ascultați și melodia de la media. Este superbă și m-a inspirat foarte mult.

Mă simțeam un intrus în propria casă. Mă ascundeam în speranța că dacă voi face pe invizibila, poate voi trece ca neobservată și astfel bătăile în ușă vor înceta. Stăteam nemișcată ținându-mi o mână la gură, parcă nedorind să scot nici măcar cel mai mic sunet care să mă dea de gol. Fiecare lovitură îmi bubuia în piept și îmi simțeam niște gheare înfipte în stomac. Of, Davis!

De ce venise aici? Nu a fost chiar el cel care mi-a spus că nu avea nici un rost să-și mai bată capul cu mine? Ce voia? Să îmi repete aceleași cuvinte dure, să mă rănească mai mult decât a făcut-o? Ce naiba mai dorea de la mine?

Și nu se mai oprea din bătut. Ce își propusese, să ridice tot blocul în picioare?

— Elle, nu plec până nu deschizi. E alegerea ta dacă o faci sau nu, dar crede-mă nu am nici o problemă dacă adun toți vecinii la ușa ta. Nu mă mișc de aici până nu vorbim!

Citea și gândurile acum? Mi-am încrucișat mâinile la piept și am încercat să-mi caut repede în minte o soluție salvatoare. Nu găseam niciuna. Bărbatul acesta nesuferit dădea clar de înțeles că nu avea să se oprească din a face scandal dacă nu îi deschideam. La dracu! Niciodată nu puteam să mă impun în fața lui.

Mi-am frecat fruntea cu degetele oftând resemnată și luând hotărârea de a mă duce să-i deschid. Am deblocat închizătoarea de siguranță și am crăpat ușor ușa cu o oarecare retincență.

Am dat cu ochii de un Davis surprins, nu se aștepta probabil să îi deschid atât de repede, posibil că se înhămase la o seară lungă de luptă pentru convingere. Era sprijinit într-un braț de peretele din stânga ușii și acum se uita lung la mine.

— Ce vrei? am aruncat cu răceală.

— Să vorbim, a răspuns imediat. Vreau să...

— Nu mai avem ce discuta și nu mă interesează nimic din ce ai putea să-mi spui, i-am tăiat-o din scurt. I-am urmărit privirea care a căzut chiar atunci pe sânii mei aproape pe jumătate acoperiți de prosopul care se cam lărgise pe corpul meu și dintr-o dată m-am simțit cuprinsă de un val puternic de căldură. M-am înroșit imediat. Uitasem complet că nici măcar nu mă schimbasem și acum mă rușinam până în vârful urechilor de faptul că mă înfățișasem așa sub ochii lui.

Mi-am ridicat automat mâinile la piept în speranța de a mă acoperi, dar era un gest inutil pentru că mai erau și alte părți ale corpului meu total expuse. A coborât capul și mi-a privit îndelung picioarele și asta a reușit cumva să-mi sensibilizeze pielea care s-a înfiorat sub ochii lui cercetărori.

Am inspirat adânc ca să-mi găsesc mai mult curaj în fața lui și un iz de alcool mi-a invadat nările. Era beat? Cum dracu-și permitea să se prezinte în halul acesta la ușa mea?!

— Du-te acasă, Davis, și nu mai deranja oamenii la ora asta! i-am scuipat cuvintele cu aceeași voce impersonală. Fața lui a urcat din nou la aproximativ același nivel cu a mea și respirația mi s-a tăiat. Nu știu cum reușea mereu să mă lase fără aer.

— Nu ai de gând să mă inviți înauntru? m-a întrebat cu nonșalanță. Era nebun? Ce nu înțelegea din faptul că nu voiam să vorbesc cu el?!

— Am de gând să te inviti să-ți iei picioarele la spinare și pe-aici ți-e drumul, l-am ironizat în timp ce am arătat spre scări.

— Îmi pare rău, Elle, a spus dintr-o dată, făcându-mă atentă la el. Expresia feței lui era una serioasă și nu puteam să mă îndoiesc de sinceritatea cuvintelor sale. Nu am vrut să-ți spun toate lucrurile alea, a continuat pronunțând cuvintele rar și apăsat, dar tu pur și simplu mă scoți din minți. Mă aduci la limită cu încăpățânarea ta. Ce să mai fac ca să mă iei în serios? Am văzut cum brațul în care se sprijinea s-a încordat până când a părut doar o proeminență musculoasă.