Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Epilog

—Hades, poți să nu te mai miști? am spus, lăsând pensula pe biroul acoperit cu o husă albă care să-l protejeze de vopsea.

—Mă doare spatele, se plânse el, frecându-și ceafa cu o palmă.

—Asta pentru că stai încordat. Nu eu te-am pus să faci pe muza.

—Atunci haide să facem schimb, îmi propuse, aruncându-mi o privire peste umăr. Eu pictez și tu te dezbraci.

Deși eram obișnuită cu apropourile lui, obrajii tot mi s-au încălzit. Rânjetul de pe buzele sale s-a lungit și mi-am ferit imediat privirea, întorcându-mă cu fața la peretele pe care-l decoram. Odată ce Hades avea să stea la Kit, era normal să-și facă camera așa cum voia, iar eu mă oferisem să-l ajut. Vopsisem pereții în alb, iar pe zidul din fața patului de două persoane hotărâsem să desenez pecețile lui Azazel de pe spatele lui. Inițial m-am simțit ciudat când i-am propus, însă o parte din mine voia să facă asta, poate datorită a ceea ce făcuse și mama în trecut, la St. Blair. Sau poate pentru că, de când ajunsesem și eu una dintre cei atinși de flăcări, adoram să mă holbez la acele scrieri străvechi. Nu mai păreau așa sălbatice cum le văzusem la început, deveniseră mai fine, mai îngrijite, ca și cum fuseseră refăcute. Într-un fel, se schimbau odată cu Hades. Se îmblânzeau.

—Dacă ți-ai vedea expresia.

Am tresărit, prinsă în capcana brațelor lui Hades. Furnicăturile au apărut din nou, ajungându-mi până în obraji, și mai că am scăpat pensula pe care o luasem din nou între degete. Respirația lui se ascundea în scorbura gâtului meu, caldă și regulată, în timp ce plămânii mei păreau în timpul unui maraton. Mâinile mi-au înțepenit peste ale lui iar el chicotii, făcând fiorii să-mi urce pe coloana vertebrală. Am încercat să-mi revin înainte să-i dau motive să se amuze și mai tare, adoptând cea mai serioasă expresie pe care reușisem să mi-o întipăresc pe chip, deși știam că încă mai eram îmbujorată.

—Haide să terminăm odată.

—Pauză zece minute, îmi ceru, rezemându-și bărbia de umărul meu.

—Ai avut pauză și acum un sfert de oră, am zis, trasând încă o linie cu roșu pe perete. Știi că trebuie să fiu acasă devreme.

—Nu cred că Lauren s-ar supăra dacă ai întârzia zece minute, insistă, strângându-mă și mai tare.

Mă înfuria faptul că voiam să fac ceea ce-mi cerea. De când ne întorsesem în Syracuse vizitele se răriseră și ne vedeam doar câteva ore pe zi sau poate nici atunci. Nu mă așteptam la altceva, bunica a fost foarte furioasă când m-a văzut intrând pe ușă în urmă cu o săptămână. Mai întâi fericită și doritoare de îmbrățișări, apoi furioasă ca un taur la rodeo. Am ajuns pedepsită, normal, iar pedeapsa consta doar în rărirea vizitelor mele la Hades sau vice-versa. Bunica știa care îmi erau punctele slabe. Abia reușisem să o conving să mă lase două ore la el și Kit ca să-l ajut cu noua cameră, și a trebuit să apelez la faptul că îmi ascunsese povestea Sabatului și a sanctuarului ca să o fac să se simtă vinovată și să mă lase să plec. Ha, și eu îi știam ei slăbiciunile!

—Hades, am reușit să spun, încercând în continuare să-l conving să-mi dea drumul ca să terminăm.

—Încă cinci minute.

M-am rotit ușor în cercul format de brațele sale și mi-am ridicat bărbia ca să ne privim unul pe altul. Rânjetul provocator dispăruse, lăsând loc unei expresii care-mi spunea cât de mult își dorea să petrecem timpul ca înainte, așa că, aruncând gândurile într-un colț al minții unde să nu mă mai deranjeze, mi-am aruncat brațele pe după gâtul lui și l-am tras în jos ca să-l pot îmbrățișa. El a inspirat cu putere mirosul puloverului meu și m-a strâns la rândul său de talie, lăsându-se pe spate cât să mă ridice la el în brațe.