Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Sânge și cenușă (Hades)

—Îmi pare rău, mi-a spus Kit, privind țintă spre tavan. Nu am reușit... Nu mi-am dat seama că era atât de puternic încât să mențină transformarea atâta timp. Nici nu știu cum a reușit să facă rost de Pumnalul lui Mihail.

Mi-am rezemat coatele de genunchi, îngropându-mi fața în palme. Eram... furios. Eram atât de furios încât puteam simți gustul acelei furii arzându-mi pieptul. Eram atât de furios pe mine pentru că nu fusesem acolo când ea avusese nevoie, încât mă durea. Și mă durea al naibii de tare. Serje reușise să ne ducă pe toți de nas. Nimeni nu bănuise că își folosise puterile ca să ia forma lui Kit și să ne despartă, să ne trimită cât mai departe unul de altul, și cel mai mult, cât mai departe de Joy și Katherine. Apoi, când se întorsese prefăcându-se rănit, spunându-ne că Joy fusese luată de Katherine, niciunul dintre noi nu s-a gândit de două ori, niciunul dintre noi nu și-a pus problema metamorficului care „își căuta sora". Tipul mințise, iar noi îi căzusem în capcană imediat, ca niște gâște fără cap.

—Nu e vina ta, am spus, întorcându-mă să-l privesc.

Era palid, pierduse mult sânge deși Joy reușise la un moment dat să-i oprească hemoragia, și tremura din vina spasmelor. Nu era tocmai plăcut să fi înjunghiat cu Pumnalul lui Mihail. Era obiect sfânt, aflat în posesia Cabalului. Dacă atingeau ceva blestemat cu el, obiectul —sau în cazul de față, persoana— era distrusă. Kit nu fusese nevoit, totuși, să suporte adevăratele dureri, însă Katherine fusese omorâtă cu el, iar Joy tăiată. Nu am putut să nu strâng din dinți când m-am gândit la asta. Am strâns din ochi ca să fac imaginile din spatele pleoapelor să dispară. Niciodată nu fusesem mai disperat ca în clipa în care am simțit acea izbugnire de putere și ne-am întors la Linderhof, care era cufundat în beznă. Ușile de la intrare erau larg deschise, geamurile și candelabrele sparte, marmura albă de pe jos înroșită din vina sângelui. Iar mai încolo, prăbușită la pământ, rănită, palidă și îngrozită, era ea. Era fata pe care încercasem să o protejez, fata care nu avea să mai fie la fel după acea seară.

Tremura din toate încheieturile și era plină de sânge. Nu știam dacă era al ei sau mai mult al lui Kit, dar întreaga mea lume s-a năruit când am văzut-o acolo, după ce crezusem că o pierdusem. Pentru prima dată am crezut că vinovăția o să mă chinuie până o să-mi dau ultima suflare, mai ales în momentul când am strâns-o în brațe iar a a început să plângă cum nu am crezut că o va putea face vreodată cineva. Nu știam dacă plângea de durere, de șoc sau din alte motive. În momentul ăla nu știam nimic. Amalgamul de sentimente pe care le simțeam îmi paralizaseră capacitatea de a mai procesa gânduri. Era un singur murmur pe care-l aveam în spatele timpanelor și pe care îl auzeam la perfecție, deși aș fi preferat să nu o fi făcut: „Ai dezamăgit-o". Știam asta. Eram sigur de asta. Îi promisesem de atâtea ori că nimic nu-i va face rău, dar nu fusesem în stare să-mi țin promisiunea.

—Mă duc să văd ce face Joy, am spus, ridicându-mă de pe marginea patului.

—Hades, așteaptă o clipă.

Am privit spre el peste umăr, întrebându-mă ce altceva ar mai fi putut să-mi spună, după ce-mi povestise cum Serje o omorâse pe Katherine, cum Joy devenise și ea una dintre cei atinși de flăcări, cum primul etaj al castelului era înecat în sânge. La început Kit și-a ferit privirea, apoi și-a umezit buzele crăpate. Arăta groaznic, și asta pentru că încercase să se pună între Serje și Joy. Nici măcar nu știam cum să-i mulțumesc pentru asta. Cuvintele erau mult prea sărace și fără însemnătate într-o astfel de situație.

—Până să o atace pe Joy, începu el, Serje s-a dat drept tu.

La început am avut impulsul de a da din umeri. Iniţial a părut cea mai neînsemnată informaţie pe care o primisem în acea seară. Apoi conştientizarea m-a lovit direct în creştet, al naibi de tare. Pentru o clipă nu am văzut negru dinaintea ochilor, ci roşu, apoi mi-am imaginat ţipetele ticălosului ăluia în timp ce-l ardeam de viu. Însă după toate asta singura imagine care a mai rămas a fost cea a lui Joy. Modul în care mă privise când o dusesem în baie, ca şi cum se aştepta să o izgonesc, să-i spun că nu mai vreau să o văd vreodată. Faptul că, în toată groaza pe care o trăise, se gândise şi pentru o secundă că puteam să o urăsc, şi am înţeles că teama pe care şi-o implementase în subconştient se trăgea şi datorită faptului că Serje o trăsese pe sfoară. Se dăduse drept eu, în faţa ei, şi ştiam cum îi străluceau ochii când o privea, ceea ce a aprins în mine o dorinţă nebună de a rupe în două uşa pe care o aveam în faţă. Mi-am stăpânit impulsul şi am ieşit până să mai zică Kit ceva.