Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Fără sentimente

           

6. FĂRĂ SENTIMENTE

Jaluzelele camerei erau trase şi soarele pătrundea vag în interior. Sub cuvertura caldă, tremuram şi suspinam de câteva ore bune. De transpiraţie, căci era infernal de cald, şi de la lacrimi. Devenisem un adevărat ghem lăcrimos, unul incapabil să coboare la micul dejun ori să se ridice din ascunzătoarea lui ca să tragă o gură de aer. Spre bucuria mea infimă, bunica Lauren venise dimineaţa târziu de la vecini şi dormea dusă. Nu ştiam ce i-aş fi putut spune dacă mă găsea în acea stare. Probabil ar fi înghiţit cu greu vestea că ajutasem spiritul ce încercase să o omoare să redevină om.

Că ajutasem. De fapt, o făcusem până în seara trecută, când am călcat în toate strachinile şi am distrus, cu adevărat, totul. M-am distrus pe mine şi pe Hades şi întreg planul pe care-l concepuse de când era închis. Mă simţeam, şi eram, ostenită, încremenită sub cuvertură, cu lacrimi ce-mi coborau din ochii umflaţi, roşii de oboseală. Mă durea pieptul, mă durea ca şi cum ceva ascuţit îl străpunsese şi rămăsese acolo, săpându-mi în carne continuu. Era ceva nelalocul lui, ceva ce nu mai simţisem, ceva ce aş fi oprit imediat dacă aş fi putut. Dar nu puteam în niciun fel; nu eu, ci Hades.

Mi-am strâns picioarele la piept, azvârlind de pe mine cuverura ce deveni cu adevărat insuportabilă. Într-un acces de furie, am ţipat în pernă, lovind cu pumnul în saltea. Să-l ia naiba, asta merita. Regretasem clipa în care urcasem pentru prima dată la etajul conacului Morgenstern. Regretasem clipa în care jurasem să-l ajut. Regretasem până şi faptul că furasem colierul lui Kit ca să i-l duc. Regretasem atât de multe decizii, dar pe niciuna mai mult ca ceea ce făcusem cu doar câteva ore în urmă. Când spusesem toate acele lucruri din cauza frustrării, din cauza lui Hades, pentru că, atunci când era în preajmă, nimic nu mai era la fel. Eu nu mai eram la fel.

Mi-am acoperit faţa fierbinte cu palmele îngheţate, lăsându-mă pe spate. Geamul era deschis şi vântul slab mă înfrigură. Nu era suficient de rece, ca cel pe care Hades îl aducea de fiecare dată cu el. Nimic nu era la fel cum mă obişnuisem de când apăruse în viaţa mea. Mutându-mă pe o parte, am fixat cu privirea înceţoşată telefonul al cărui ecran pâlpâia neîncetat. Îi oprisem sunetul şi eram atât de obosită că nu mă vedeam în stare să întind mâna după el. De fapt, nu doream să aud pe nimeni, poate de aceea nu m-am clintit în vreun fel. Când jocul de lumini se opri, m-am ridicat în coate, apucându-l în palmă. Am zgâriat ecranul cu degetele înghețate, intrând în lista cu apeluri pierdute. Aveam vreo patru de la Kit, un mesaj vocal şi încă două mesaje scrise de la Gale. Am ascultat în linişte ceea ce-mi lăsase Kit mai întâi.

—Joy, vino cât de repede poţi la apartamentul meu, am vorbit cu membrii Cabalului şi nu ştiu exact dacă răspunsul dat de ei e bun sau rău. Te rog, răspunde la telefonul ăla nenorocit. Ar fi, cu adevărat, drăguț dacă ai face-o.

Mi s-a tăiat respiraţia. Când vocea lui Kit se opri din răsunat prin cameră deja îmi trăgeam pantalonii scurți pe mine, sărind prin faţa patului. Mi-am dat peste cap maieul de culoarea piersicii purtat până atunci, l-am înlocuit cu altul şi am zbughit-o pe uşa camerei, ştergându-mi obrajii cu palmele. Mă ustura pielea şi mă înţepau ochii. Părul îmi cădea în valuri peste spate, fluturând în vântul care bătea neobişnuit de puternic pentru acea perioadă a anului.

Nu înţelegeam de ce eram pe drum spre apartamentul lui Kit. De ce, după cele petrecute cu Hades, încă eram dispusă să-i ajut. Spusese că el avea să uite de jurământul pe care mă pusese să-l fac, că nu mai avea nevoie de mine, dar eu refuzam să-i urmez exemplul. Refuzam, totodată, să las așa situaţia dintre noi. M-ar fi distrus, eram convinsă de asta.