Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Iubire interzisă

Notă: capitol special făcut din perspectiva lui Hades. Yuhuu. Vă aud entuziasmul, să ştiţi, dar aştept să vă citesc şi părerile, aşa că lectură plăcută.

—Ai o soţie frumoasă.

Bruce şi-a întors gânditor capul spre mine. Bucătăria era îmbindată printr-o arcadă de living, lăsându-mi cale liberă să o privesc pe Anna cum se rotea pe lângă frigider și aragaz ca să ne facă micul dejun. Urmărindu-mi privirea, Bruce zâmbi blând şi ridică din umeri leneş. I-am urmărit cu interes trăsăturile îmbătrânite, încă neobişnuit cu aspectul său de acum. Odată cu renunțarea la magie, pierduse şi nemurirea, iar asta, fără doar şi poate, îşi făcea simţită bine prezenţa.

—Nici eu nu sunt mai prejos, l-am auzit bombănind, în timp ce-şi ducea ceaşca cu cafea la buze.

M-am rezumat la un zâmbet în colţul gurii şi mi-am relaxat spatele de speteaza canapelei. Îmi era al naibii de somn, dar nu puteam pleca înapoi în dormitorul de oaspeți datorită lui Kit, ce putea apărea oricând, şi a lui Joy, care ar fi băgat imediat de seamă că ceva nu era tocmai în regulă, iar ultimul lucru ce mi-l doream era să o pun şi mai mult pe gânduri. Faptul că se trezise atât de devreme în acea dimineaţă şi discuţia pe care o avuseserăm mă neliniştiseră într-o oarecare măsură. De fapt, ca să fiu sincer cu mine însămi încă o dată pe tema ei, orice era în neregulă cu ea mă neliniştea şi-mi stătea în subconştient ca o durere acută de cap. Acum era inutil să încerc să mă mai mint sau să reprim ceva din ceea ce simţeam. Până şi simpla ei prezență era mai puternică şi mai hotărâtă cum nu fusesem eu vreodată şi știam mai bine ca oricine că datorită ei ajunsesem să trăiesc acea clipă.

Într-un fel, în proporţie de nouăzeci la sută, ea fusese cea care mă salvase, fie că voise sau nu. La început o obligasem, la început eram atât de disperat să-mi revin încât cel mai probabil o speriasem de moarte, dar ea şi-a ţinut partea de învoială şi după certurile pe care le avusesem, după ieșirile mele pe care nu le înţelesesem până acum şi după ce-i recunoscusem câte lucruri rele făcusem. Nimic nu o determinase să bată în retragere, nici măcar atunci când i-am zis să o facă, nici măcar atunci când putea să-și piardă viața datorită lui Ysandre, a lui Radon sau a mamei. La naiba, din vina mea era pe punctul să-şi dea duhul în timpul ceremoniei de reanimare. Aceea fusese clipa în care fiecare nerv din trupul meu a luat-o razna, în care nu-mi mai păsa dacă aş mai fi avut sau nu şansa de a mă răzbuna pe Radon. Absolut nimic nu mai conta în clipa când a căzut ca secerată la pământ, când am crezut că o voi pierde şi singurul sentiment pe care l-am simţit a fost teama, care a reverbat prin tot amalgamul de senzaţii ce mă treceau atunci, pentru prima oară după un amar de vreme în care nu simţisem, dar fusesem conştient de ceea ce trebuia să asimilez.

Apoi a fost legătura aia pe cât de stupidă, pe atât de minunată, pentru că ştiam că nimic nu mă putea face să fiu mai aproape de ea. Și-mi doream ca un nebun să o am cât mai aproape, să o simt când era bine şi când nu, să simt cum se înfiora când eram lângă ea sau când o atingeam, deși ştiam că exista posibilitatea să-și dea seama că ceea ce ea simţea era în tocmai ca senzaţiile pe care eu eram obligat să le suport datorită prezenţei ei și nu a legăturii ce apăruse între noi. Totodată, devenise un impediment, pentru că era de datoria mea să o țin în siguranță, după ce o băgasem în probleme. Dar nu am fost în stare să mă țin departe de ea nici măcar o clipă, deși încercasem să o fac să mă urască. Apoi, încercasem să-i explic de ce trebuia să stăm departe unul de altul, dar mai mult am năruit totul și a găsit-o, astfel, Ysandre.

Cert e că în acea seară am cedat. Fiecare părticică rațională din mine se săturase să lupte cu dorința, așa că vraja pe care Joy reușise să o pună asupra mea își atinsese scopul. Eu o doream pe ea, ea mă dorea pe mine, și nu mi-a mai păsat în niciun fel de ceea ce era în jurul nostru. Era a mea și aveam să distrug tot ce ne stătea în cale dacă cineva ar fi dorit să o ia de lângă mine. Nici măcar nu îmi dădusem seama până atunci că însemnase atât de mult și pe parcursul săptămânilor în care încă eram sub blestemul lui Radon -al mamei- și nu reușisem decât să mă gândesc la ceea ce continua să facă ca eu să-mi revin, fie că-și dorea ea asta, fie că o obliga jurământul.