Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Fără regrete

Am coborât ultima treaptă din marmură ca şi cum mă aruncasem în bătaia puştii, ca o căprioară pierdută pe câmp, în timpul sezonului de vânătoare. Un fior rece mi-a urcat pe şira spinării iar ochii mi-au alunecat îngroziţi dintr-o parte în alta, inspectând locul. Aşa cum crezusem, făcuseră curat. Ceea ce rămăsese în urmă erau rămăşiţele de candelabre ce atârnau de tavan, geamurile sparte şi amintirile care mi se derulau acum în spatele pleoapelor strâns închise. Chiar dacă îl salvasem pe Kit, chiar dacă îmi salvasem propria viaţă, ştiam că asta nu avea să răscumpere sângele nevinovat ce fusese vărsat. Nu înţelegeam de ce Katherine făcuse una ca asta, cum nu mai înţelegeam nici ceea ce se petrecuse în trecut la St. Blair, și totul din vina amintirilor ei care acum păreau să-mi șoptească cuvinte de neînțeles în spatele timpanelor.

De unde ştiuse Katherine că Serje urma să o trădeze? Eram sigură că răspunsul la acea întrebare avea să schimbe multe lucruri dacă urma să fie aflat, cum ştiam şi că ceea ce văzusem în Katherine până atunci fusese... greşit. Poate nu complet, însă amintirile ei ce-mi umblau prin minte chiar şi în acel moment îmi arătau o faţă pe care nu ştiusem că un monstru ar fi putut-o avea. Pornind de la Loras şi ajungând la cântecul ciudat de leagăn pe care niciodată nu-l ascultasem dar căruia îi ştiam versurile, Katherine putea fi exact cum îmi trecuse prin minte înainte să moară. Mama nu fusese ca ea, mama nu fusese o fiinţă cu sânge rece, ceea ce însemna că, pe atunci, Katherine nu fusese ca ieri sau acum două zile. Sau poate se comportase diferit faţă de mama cum Hades o făcuse faţă de mine. Şi el şi Katherine... erau la fel, cel puţin în unele privinţe. Nu puteam nega partea rea din Hades, nu puteam nega trecutul pe care îl avea, indiferent că fusese sau nu vina lui pentru tot ceea ce s-a petrecut. Şi în ciuda negurii ce avea să-l acopere veşnic, eu îl iubeam.

Poate şi Katherine meritase să fie iubită, aşa cum o iubise Loras, aşa cum o iubise, poate, mama.

Și atunci, de ce a dat foc sanctuarului? De ce a infectat palatul Linderhof cu otrava sângelui, ca mai apoi să-l lase pe Serje să-i ia viața? Iar dacă știa că Serje avea să o trădeze, de ce nu făcuse nimic ca să se salveze? Katherine își dorise să moară. Iar dacă așa era, de ce așteptase să o facă altcineva? De ce nu-și luase viața singură, odată ce ar fi fost în stare să fure Pumnalul lui Mihail și să-l folosească? Existau atâtea lucruri care nu se legau, la fel și dispariția subită a lui Serje. Îl lăsasem să scape, nu aș fi suportat gândul că omorâsem pe cineva cu mâinile mele, chiar dacă Serje ar fi meritat-o, însă imediat după ce Raphael și restul au aflat, restul Cabalului a fost chemat de urgență, împreună cu niște trupe de vrăjitori. Iar pe drumul de întoarcere nimeni nu l-a găsit pe Serje, deși se presupunea că-l căutaseră. Câtă putere avea Serje odată ce ar fi reușit să se metamorfozeze, rănit cum era, ca să nu fie prins? Nu se legau multe lucruri, iar o parte din mine —Katherine— îmi spunea că ceea ce crezusem eu că luase sfârșit aseară de fapt abia acum începea. Iar asta mă îngrozea.

Mi-am strâns brațele la piept, pășind precaută, ca și cum podeaua ar fi putut oricând să se sfărâme sub greutatea mea și să mă arunce în întuneric. M-am cutremurat când un fior mi-a gâdilat pielea sensibilă a gâtului, o șoaptă pierdută plutindu-mi prin dreptul urechii. Am închis imediat ochii, ascunzându-mi capul între umeri. Se părea că puterile de necromantă erau încă acolo. Nu puteam spune același lucru și despre Jocelyn. Fiind un mesager, nu mai putea fi la mâna unuia atins de flăcări, așa cum eram eu acum, iar asta mă deranja într-un mod pe care nu-l înțelegeam. Mă obișnuisem cu Jocelyn, mă obișnuisem cu faptul că, indiferent de situație, ea ar fi fost acolo, și habar nu aveam dacă urmam să o mai văd vreodată. Mesagerii erau ființe spirituale, posedau trupuri, dar ființa umană ce lua naștere nu-și știa adevăratele origini, la fel ca în cazul lui Charlotte. Când ființa umană murea, mesagerul se reîncarna. La nesfârșit. Făcea destinul să se repete, exact cum urma să se întâmple cu Blake și Charlotte. Iar dacă Jocelyn era un mesager, atunci destinul ei era de a găsi o nouă Joy? Oare tot ceea ce se întâmplase până acum fusese privit de către mesageri?