Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Demon și înger

—Joy—

Durerea îmi apăsa pântecele. Realizarea a ceea ce se petrecuse îmi mărea golul din stomac, îmi dubla valul de lacrimi ce-mi cădeau pe gât şi mă făcea să tremur aproape incontrolabil. O simțisem. Simțisem cum ceva îmi tăiase inima pe jumătate, urmând să mă treacă numai valuri de durere agonizantă, de neputință. Charlotte, spiritul lui Charlotte, stătea în fața mea, privindu-şi cu amărăciune trupul neînsufleţit. Apoi, cu o mişcare îndurerată a capului, s-a întors spre cealaltă parte a depozitului. Deşi îmi era greu, am văzut durerea ce-i traversă îndelung chipul.

—Dar, Blake..., murmură ea sfâșit, pe un ton plângăcios şi dispăru din faţa mea.

În următoarea secundă era în faţa lui Blake, care privea în gol, spre trupul ei. Încetase să se mai lupte cu bara. Chipul lui palid era înmărmurit iar ochii îi luceau. Charlotte s-a lăsat în genunchi, în faţa lui. Suspina ca şi cum plângea şi şi-a ridicat mâinile ca să-i cuprindă băiatului chipul, dar degetele îi trecură prin Blake aşa cum îmi treceau mie când Hades era spirit. Charlotte scoase un geamăt, urmând ca trupul să i se scuture într-un acces de plâns. M-am uitat şocată la trupul ei. Lacrimile i se scurgeau din ochii închişi, alunecându-i pe la tâmple. Inima începu să-mi bată cu putere. Părea doar adormită, nici decum moartă, deși îi vedeam spiritul.

—Îmi pare rău, Blake. Îmi pare atât de rău.

Şi-a ridicat iar mâna spre chipul lui Blake, încercând să-l mângâie, iar băiatul tresării așa de puternic încât un alt val de sânge i se scurse din rană. Aplecându-se înainte, cu ochii închişi, Charlotte îşi duse buzele aproape de ale lui, petrecând o clipă acolo, înmărmurită. Expresia lui Blake era confuză. Probabil simţea ceva, dar era prea şocat ca să înţeleagă ce. Ochii lui mari, stacojii şi înlăcrimați îmi aduseră un nou val de lacrimi peste obrajii murdari. Când Charlotte se ridică de acolo reveni lângă trupul ei. Îmi aruncă o privire goală, încercând să surâdă.

—Chiar am crezut că el o să fie veşnic cu mine, ştii? îmi mărturisi ea. Totul s-a întâmplat așa de repede şi tot ce am simţit... De data asta eu am fost cea care a plecat.

Nu am fost în stare să spun ceva. Întregul meu organism refuza să accepte ceea ce vedea. Îi promisesem că va fi bine. Era de datoria mea să fie bine, dar nu am fost în stare să-mi ţin cuvântul. Cum puteam să ies din asta câștigătoare, dacă deja pierdusem o persoană? O persoană nevinovată? Am strâns puternic din buze, iar Charlotte a zâmbit cu lacrimi în ochi, ducându-și o palmă peste inimă. I-am urmat exemplul fără ca măcar să știu de ce.

—Probabil că acum voi pleca, nu? îmi spuse ea, privind pierdută în jur, iar ochii i se opriră iar pe Blake.

—Nu, am rugat-o, deși știam că e inutil.

—O să fie bine, Joy, oftă ea, iar de data asta zâmbetul îi fu cel carcteristic, cel ce umplea camera de lumină. Am încredere în tine.

Până să apuc să spun ceva a dispărut pur și simplu. Un scâncet mi-a zgâriat gâtul și imaginea s-a întuncat pentru o clipă. Pieptul îmi urca convulsic și mi-am strâns degetele în pumni, mușcându-mi atât de tare buza încât a dat sângele și l-am simțit pe vârful limbii. Aș fi țipat, aș fi țipat atât de tare ca să alung junghiul din piept și presiunea din stomac, dar știam că nu aș fi rezolvat nimic. Asta nu ar fi adus-o pe Charlotte înapoi. Probabil că nimic nu urma să o mai aducă. Ce puteam să le spun părinților ei? Ce puteam să fac ca să dispară durerea mea? Și ce urma să se întâmple cu Blake? O folosisem pe Jocelyn ca să o salveze pe Charlotte. Nu mai aveam nicio putere. Năruisem totul.

—Dacă nu erai de partea lor asta nu s-ar fi întâmplat, Joy, am auzit vocea amuzată a lui Radon, iar mânia și furia a zvâcnit în minte cum nu o făcuse vreodată.