Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Uitare

5.      UITARE

—Nu eşti obligată să stai toată seara, Joy, ci doar să te faci prezentă, îmi zise Lauren din pragul uşii, îmbrăcată în veşnicul ei costum verde din două piese.

Mi-am îndreptat privirea spre ea. Ochii căprui, martori a multă durere, mă priveau blând, iar părul cărunt, întunecat doar la vârfuri, îi era prins într-un coc. Renunţase de mult la a se mai vopsi. Spunea că-şi ducea bătrâneţea cu eroism. Acum, văzând-o rezemată de pragul uşii, mi-am dat seama cât de rapid au fugit anii pe lângă ea. Ridurile de la colţurile ochilor îi erau bine săpate în piele, genele i se răriseră şi părea mai mereu încruntată. Mă temeam de ziua când bătrâneţea avea să mi-o fure, iar gândul îmi aduse un nod în stomac. M-am ridicat de pe scaun în următoarea secundă, fugind către ea. M-a strâns în braţe, luată pe nepregătite de reacţia mea neaşteptată, şi mi-a zâmbit când am privit-o. Era bunica, mama şi cea mai bună prietenă a mea. Mă crescuse după ce fiica ei murise și după ce ginerele îi fugise în lume şi-i lăsase nepoata pe cap. Sau, cel puțin, mie asta îmi plăcea să cred.

—Te iubesc, i-am spus.

—Şi eu te iubesc, Joy. Eşti singura mea fericire, îmi zise la rândul său, cu ochii tulburi scăpărându-i în lumina becului.

Am zâmbit, băgând de seamă că făcea referire la numele meu, care fusese ales tocmai de ea. Ne-am despărţit din îmbrăţişare și Lauren ieşi din cameră ca să-i răspundă lui Gale, care bătea voios la uşă. După telefonul dat când eram la Hades, cu patru zile în urmă, am încercat să petrec cât mai mult timp cu el, cum obișnuiam să fac înainte. Mi-a spus că mersul la petrecerea lui Ian, tipul de la grupul de istorie, a fost o oportunitate care l-a ajutat să o cunoască pe Gloria, o fată care-i dăduse cu uşa băii în faţă. Nu-l văzusem pe Gale niciodată îndrăgostit, iar imaginea cu el scoțând din mânecă sclipici de zână în stânga şi-n dreapta îmi înlătura norii negri de deasupra capului.

M-am aşezat din nou pe scaun, în faţa oglinzii de pe birou, privindu-mi reflexia. Părul şaten îmi cădea în valuri peste umeri şi spate, acoperind materialul vișiniu al rochiei pe care o purtam. Deși îmi strângea talia până la refuz, nu putem să neg faptul că era o minunăție. Avea o despicătură pe piciorul stâng, lungă până la jumătatea coapsei, şi se încheia la spate cu fermoar. Spre marea mea fericire, nu avea bretele. Materialul din care era confecţionată era rece și moale, perfect pentru o seară de vară. Mi-am masat tâmplele și am tras aer în piept, gânditoare.

Îmi lipsea ceva; acel ceva care-mi tortura sufletul și mă tulbura de fiecare dată când se afla prin preajmă. Acel ceva care, atunci când nu lipsea, mă distrugea lent, dar chiar și așa, atunci când lipsea era, parcă, mai rău. Mi-am presat o palmă peste piept. Inima bubuia puternic, ca şi cum știa că ceva urma să se întâmple. Am strâns din pleoape în încercarea deşartă de a mă calma şi, până să mă pot trezi, trupul mi se înfioră, un şarpe de gheață bălăngănindu-şi coada în jos, de-a lungul coloanei vertebrale, până în pântece. Am tras aer printre buzele desprinse.

—Ce cauţi aici, Hades?

Mi-am deschis ochii, oglinda reflectând lângă mine trupul lui Hades, la fel de înalt şi vânjos, rezemat de pervazul geamului, cu braţele strânse la piept. Nu-i vedeam ochii, oglinda se oprea în dreptul maxilarului său puternic, dar l-aş fi recunoscut oriunde după hainele vechi, de la începutul secolului al XX-lea. M-am întors spre el, așezându-mi palmele în poală, pentru că niciodată nu știam ce trebuia să fac cu mâinile când aveam emoții. Când privirile ni s-au întâlnit, fulgerul de vară mi se prăvăli prin trup, determinându -mă să tresar în interior. Poate și pe exterior, căci ochii lui Hades se îngustară. Pieptul îi urca lent, chiar dacă nu avea nevoie de aer. Însă rămăsese cu un tic de pe vremea când încă se afla în viaţă, de când obișnuia să simtă frica, oboseala sau neliniştea. De când simţea, de fapt, ceva. Am înghiţit în sec la acel gând. Nu mă ferisem să mă gândesc la Hades ca la o anomalie, ca la o fiinţă ce nu exista, dar acum, în acel moment, când îl vedeam în faţa mea, părând atât de adevărat, nu mai ştiam ce să mai cred.