Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Serje Ozera

În urmă cu ceva timp, viziunea lui Jocelyn a fost o atenţionare. Dacă Radon nu era capturat de Cabal, avea să mă secătuiască de puteri până mi-aş fi dat ultima suflare. Astfel, Hades l-a oprit. Dar acum? Acum cel ce-mi decide numărul de zile rămase este chiar băiatul pe care-l iubesc. Acum, fără voia lui, Hades este cel ce i-a luat locul lui Radon. Mor. Încet, chinuitor. Am încercat să schimbăm destinul dar am sfârșit aducând asupra noastră cruzimea lui nemăsurabilă. Am încercat să facem păpuşa să meargă singură, dar am ajuns să fim prinşi şi arşi de păpuşar. Am făcut totul greşit, iar acum culegeam roadele. Dacă încercam să oprim inevitabilul? Dacă încercările fiecăruia dintre noi se dovedeau a fi inutile? Odată încheiată, vraja de legare care mă putea salva era imposibil de refăcut. Singurul lucru pe care îl puteam face era să aştept, să văd cum Hades îmi oferea viață cu porţia, să-mi pregătesc mărturisirea în fața bunicii şi scuzele pentru Gale şi Charlotte. Și Ryan, care rămăsese în continuare un străin, tatăl pe care niciodată nu l-am avut, tatăl care mereu fusese acolo, aşteptase clipa potrivită, dar niciodată nu o primise.

Bunica spunea într-un timp că un om nu îşi recunoaşte greşelile decât atunci când nu mai poate face nimic ca să le îndrepte. Asta eram eu acum, aşteptând printre stăini şi dându-mi seama că ajunsesem să nu mă mai mulţumesc cu puţinul pe care-l aveam înainte şi care însemna totul. Cât timp trecuse de când nu mai pierdusem nopţi râzând cu Gale? Câte zile aşteptase bunica ca să mă vadă ajutând-o din nou în bucătărie? Tot ce văzusem în ultimele două luni fusese Hades. Îl lăsasem să-mi monopolizeze timpul chiar dacă asta îi rănea pe alţii. În ideile mele preconcepute, în dorinţa de a nu fi egoistă, am reuşit să mă dedic lui în totalitate, în timp ce-mi lăsasem propria familie de izbelişte. Nu puteam să o sun pe bunica şi să-i spun că zilele mele erau numărate, cum nu puteam nici să mă întorc în Syracuse în starea în care mă aflam, de aceea nu aveam de gând să aştept moartea cu braţele deschise.

Paşii mei bocăneau pe coridorul lung din Linderhof. L-am văzut pe Saber aşteptând cuminte în dreptul uşilor masive pe care ieşise Hades cu câteva ore în urmă, dând din coadă şi ridicându-şi botul umed în aer. Presupuneam că era pus acolo pe post de gardian, ca nimeni să nu intre în timpul sobrei reuniuni ca Cabalului. Ştiam că Hades era acolo, cum ştiam şi că Raphael se afla deopotrivă cu el, de aceea am deschis uşile fără să bat, fără vreun avertisment pentru cei ce se aflau de cealaltă parte. Nu știu dacă am făcut bine ce am făcut, pentru că toate privirile s-au întors spre mine, priviri  necunoscute, priviri de care m-am temut la început. Dar apoi, curajul a revenit când l-am văzut pe Hades ridicându-se în picioare, în partea cealaltă a mesei lungi la care erau așezați cei doisprezece vrăjitori. M-am simțit stânjenită de privirile ce-mi erau aruncate, pentru că mai erau acolo încă șapte persoane care mă inspectau la sânge, persoane despre care auzisem și pe care nu le cunoșteam. Atentă, am înghițit în sec și am făcut câțiva pași spre ei.

—Joy! exclamă Raphael. Mă bucur că ai decis să ni te alături.

Hades mi-a aruncat privirea lui de „ce-naibii-cauți-aici", îngrijorarea umbrindu-i trăsăturile. Mi-am dat seama că se temea să nu-l fi căutat pentru a-l ruga să mă vindece din nou, așa că am ocolit masa precaută și  m-am oprit în dreptul scaunului său, presându-mi palmele de umerii săi ca să-l împing la loc. Am rămas rezemată în coate de spătarul scaunului, strângând ușurel materialul tricoului lui în palme. Îl simțeam încordat sub atingerea mea și mi-am dat seama că fusese astfel și până să ajung eu acolo. Pielea mea a atins-o din greșală pe  a lui și am fost străbătută de un fior fierbinte din cap până-n picioare. L-am strâns și mai tare, ca să-i demonstrez că eram acolo, căci temperatura trupului său era cu mult peste limitele normale.

—Joy Dalton, dragii mei, mă prezentă Raphael.

Am privit pe rând la fiecare chip din încăperea mare, cu tapet alb ce părea că strălucește în lumina soarelui ce intra prin glasvandurile uriaşe. Kit mi-a oferit un zâmbet de încurajare, în semn de "nu-se-va-întâmpla-nimic-rău", apoi şi-a îndreptat spatele şi a făcut un schimb de priviri fulger cu Ron, Benjamin şi Ezra. Ştiam că aflaseră. Ştiam că acum toţi erau informaţi de ceea ce se întâmpla cu mine şi mă simţeam ca şi cum îmi fusese divulgat cel mai mare secret. Mă simţeam în plus şi brusc nu mai eram în apele mele.