Being Chased

Capitolul 36

           Am băgat cheia în broasca ușii puțin reticentă. Mintea îmi era umplută de incertitudini și supoziții. Discuția cu Emma mă afectase mai mult decât am bănuit, iar atitudinea sa alertă mi-a ridicat și mai multe semne de întrebare. N-aveam nici cea mai mică idee despre ce voi afla mâine. Poate că voi rezolva tot acest mister ce mă învăluie necontenit sau poate că acesta va deveni ca o gaură fără fund, când descopăr ceva voi da peste alte mesaje criptice.

        Dacă nu aș fi știut mai bine aș fi zis că viața mea este un film polițist al cărui final întârzie. Cu luni în urmă, mi-aș fi încadrat existența în categoria telenovelelor dur criticate, dar acum părerea mi s-a schimbat radical. Mă îndoiam până și de umbra mea. Uneori mă simțeam urmărită, amenințată... chiar terorizată. Și asta doar din cauza paranoiei mele nemărginite. Tot acest mister zadarnic ce îmi posedă trecutul și familia mă presa precum o crimă nedestăinuită. Era ca și cum controlul meu atârna de un fir de ață. Singurul lucru care mă împiedica să nu o iau razna era adevărul care amâna să mă elibereze de toți acești demoni chinuitori.

        Am tras aer adânc în piept și mi-am dat o șuviță rebelă de păr după ureche, deschizând ușa de la intrare. Holul era apăsat de o liniște morbidă, ce îmi provoca fiori în tot corpul. Simțeam o agitație sufletească ce se amplifica pe zi ce trece. Nu înțelegeam ce îmi crea acea stare, care fusese trăgaciul ei, însă nu mai îmi dădea pace.

       Lăbuțele micuțului Rocky se auzeau pe parchet. Capul său alb se ivise din sufragerie, iar când mă văzu începuse să dea din coadă, arătându-și limba rozalie. I-am zâmbit, așezându-mi jacheta în cuier și descălțându-mă de bascheți.

       "Rocky! Hai aici, băiatule." îl chem, bătându-mi genunchii cu mâinile.

       L-am luat în brațe, îndreptându-mă spre sufragerie. Era la fel cum o lăsasem azi de dimineață, aceeași de când ne-am mutat aici. În afară de câteva cărți noi din bibliotecă, nimic nu se schimbase. L-am lăsat pe Rocky pe canapea, mângâindu-l.

       "Unde-i bunica, băiatule?" întreb, chicotind de fața lui serioasă.

        Se uita la mine cu capul înclinat într-o parte de parcă încerca să mă înțeleagă. I-am mângâiat capul în continuare, așezându-mă lângă el și aprinzând televizorul.

      "Rose, scumpo, ești acasă?" aud vocea blândă a bunicii strigându-mă.

      "Da!"

      "Oh, ce bine, scumpo! Stă să plouă și îmi făceam griji că te va prinde pe afară." zice, intrând în sufragerie cu o farfurie plină de fursecuri cu fulgi de ciocolată.

      "Cred că vom avea parte de o furtună." spun, deja anticipând zgomotele provocate de tunete.

       Îmi plăcea că L.A.-ul era un oraș cu o climă prietenoasă, fiind cald mai tot timpul. Precipitațiile erau destul de rare pe aici, iar zăpada un lucru aproape inexistent. Nici câteva furtuni agresive, în timpul anului, nu era ceva senzațional. Cartierul în care locuim se află la periferia orașului, de aceea nu avem parte de prea multă aglomerație sau claxoane de mașini dimineața, exceptându-le pe cele ale lui Chase sau Lucy.

       "Sper doar că nu va fi una lungă. Am șaizeci de ani, dar și acum îmi vine să mă ascund sub plapumă când aud tunetele." glumește bunica, făcându-mă să râd.

         Când eram cu ea, singure și vorbeam uitam de toate frământările mele. Îmi dedicam timpul ei și numai ei. Niciodată nu îi voi putea mulțumi de ajuns că a avut grijă de mine ca de propriul ei copil. Îi purtam un respect și o recunoștință veșnică.