🌸Atracția🌸

🌸Capitolul 26🌸

Adam P. O. V

Eram fericit în sfârșit. Aveam o iubită care mă iubește cu adevărat și mă înțeleg excelent cu familia mea. Nu mai există certurile și scandalurile de dinainte. Am renunțat la drogurile pe care le foloseam ocazional. Încerc să fumez mai puțin, eventual să mă las de ele și alcoolul este ocazional în viața mea.

O zi de mai. O zi importantă de mai. Ziua importantă pe care părinții mei au așteptat-o ca pe ultima zi de pe pământ. Absolvirea! Un moment fericit pentru fiecare student. Ziua în care scăpăm de nenorocita asta de clădire, pușcăria care ne răpește doisprezece ani din viață. Pentru alții era o zi al naibii de fericită, dar pentru mine nu. Ahh, cine ar fi crezut? Adam Cross, tipul dur și "atracția turistică" a liceului ăstuia răblagit, tipul care din ceas în ceas era cu diferite domnișoare atârnat de gât, cu diplomă de fustangiu ce avea ca premiu pipotele din liceu a ajuns pisicuța îmblânzită a lui Bella Turner. Cât despre ea, dupa ce a ieșit din spital s-a mutat împreună cu Watson. Astăzi, stă pe scaunele tribunei și mă privește. Ăsta e motivul pentru care urăsc ziua de azi. Este ultima zi în care voi putea s-o mai urmăresc pe holurile școlii. Aproape că-mi veni să mă rog de director să mă lase repetent pentru a putea fi alături de ea. Da oameni buni! Cine a zis-o, a zis-o bine!
Dragostea te face nebun!

Stau alături de prietenul meu, cel care o privește pe bleaga Watson și tânjește după ea. Ea care stă lângă cel care parcă a mers special la un chirurg-plastician și să se transforme în Andrew Black. Într-un moment în care directorul și ceilalți profesori vorbeau despre cât de minunați am fost în acești doisprezece ani, ambii priveam în tribune la fetele care ne aparțin. Bine, una aparține oficial!

-Îți dai seama că astăzi este ultima zi în care le mai putem purta de grijă? *îl întreab pe Andrew cu vocea în care mi se poate detecta îngrijorarea și liniștea*

-La cât de bine te cunosc vei fi exact ca un părinte. O aduci dimineața, o iei la prânz, o întrebi dacă și-a făcut temele, cum merg treburile, dacă se ia cineva de ea. *spune prietenul meu sub forma de batjocura, dar era pe cât se poate de adevărat*

-Să fi al naibii dacă nu ești prietenul meu cel mai bun! *îi zic zâmbind fericit*

-Cross! Ai avut vreodată sentimentul că e atât de aproape și totuși atât de departe? *murmură prietenul meu privind-o pe cea care ia luat mințile atunci când a plecat*

-Normal! Atunci când am aflat de Johanna! Îți lipsește? *îl întreb, dar deja știind răspunsul*

-Al naibii de mult. Nu știu ce a fost în capul meu. Și acum când o văd cu "clona" mea simt un disconfort imens în inimă. *zice scârbit parcă*

-E dragoste. Cu acest sentiment se naște orice poveste între o fată și un băiat. *îi zic uimit de noțiunile filosofice ce-mi ies pe gură*

-Credeam că va fi doar atracție între două corpuri frumoase și dornice, dar se pare că m-am înșelat. Eu o iubesc mult! *îmi spune prietenul meu în ochi citindu-i durerea cu care o privește pe Melody*

-Spune-i! Ce mai aștepți? *îl îndemn*

-Mi-e frică, Adam! *îmi șoptește prietenul meu*

-Să nu îți fie! Și mie mi-a fost, dar am trecut peste. Mi-am călcat puțin pe orgoliu, doare ca naiba, dar măcar sunt fericit. *spun încercând să-i dau un imbold pentru a face alegerea corectă*

-O să încerc! *îmi spune cu un zâmbet puțin neîncrezător*

Deodată în difuzoare se auzi vocea groasă a directorului ce ne strigă numele fiecăruia pentru a ne înmâna diplomele. Momentul în care am pășit spre director am privit-o pe Bella care stătea în tribună și aplauda în picioare. La fel făcând și pentru Andrew, care nu-și putea dezlipi ochii de la Melody.

Spre marea mea mirare am fost ales reprezentantul clasei care trebuia să vorbească în fața tuturor. Inițial am crezut că va vorbi vreo tocilară din clasa mea, dar se pare că atracția școlii trebuie.

-Salutare! Părinți, elevi, profesori! Vă anunț din start că dacă vorbesc prostii și mă bâlbâi e pentru că nu am pregătit nici un speech. Nici n-am știut că eu trebuia să vorbesc, deci iertați-mă de acum. Sincer, nici nu știu cu ce să încep. De cât de groaznici ne-au fost acești doisprezece ani? Totuși această "pușcărie" a fost folositoare pentru fiecare în felul său. Pentru unii să își facă prieteni, alții pentru a învăța cu adevărat, alții să-și găsească sufletul pereche, din categoria asta fac parte eu. Școala are avantajele ei. Aici învățăm, ne urâm, aici ne placem, aici ne îndrăgostim, ne certăm, ne iubim. Nu sunt sentimentalist de fel, dar dați vina pe Turner. Ea e cea care m-a stăpânit să nu dau foc blestematei ăsteia de școli. De profesori nu cred să ne fie foarte dor, bine, ne va fi, nu vă supărați! Părinții! Ce vă pot spune... Mulțumesc? Dacă vrei binele copilului tău, trimite-l la școală. Se va descurca, într-un fel sau altul. Pentru promoția de absolvenți ce pot spune? Cred că pe jumătate din voi nu o să vă mai văd niciodată, deci drum bun în viață! Pe mine la sigur o să mă vadă școala pe aici încă un an, la fel și pe Black.. Nu scăpați așa ușor de noi... Iar dacă vreodată copiii mei vor ajunge să studieze aici...povestițile despre cine a fost tatăl lor în liceu. Sigur vor fi încântați!
Și.. Suntem absolvenți pe naiba.. Pălăriile sus!

În acel moment toți aruncă pălăriile spre cer și sunt aplaudați de toată lumea. În sfârșit. Eram liberi, deși eu nu mă simțeam așa. Toți își felicită odraslele cu flori și făcând o sumedenie de poze. Mama, tata, Eva, Eric și copii se apropiau de noi alături de părinții lui Andrew și frumoasa mea.

-Felicitări Adam! Mișto discurs. A fost.. Tipic Adam! *spune râzând Eric*

-Clasic! Voi când a-ți ajuns? *Mă interesez mirat știind că au abia 4 zile de când au plecat*

-Acum două ore, nu e important. Povestim acasă. *zice el purtându-se cam ciudat*

Lângă ei au ajuns și Erica și Evelin, nepoțelele mele. Ambele aveau câte un buchet de trandafiri, unul pentru mine și unul pentru Andrew. Le-am sărutat pe obraz pe ambele, după care am tras-o pe Bella mai aproape dându-i buchetul meu. Ea se făcu roșie ca o tomată. Părinții discutau despre cât de mândri erau de reușita noastră în timp ce Eric îmi face o poză împreună cu Bell. Momentul în care voiam să fac o poză cu Andrew, constat că nu e lângă noi.

-Unde a dispărut nebunul? *o întreb pe Bell care chicotește*

-Cred că vrea să aibă momentul lui de glorie cum tu l-ai avut pe al tău! *îmi zice arătând spre tribună, acolo unde se afla Andrew cu buchetul de flori în fața lui Melody*

-Păi atunci îi urez succes nebunului cu nebuna lui, la fel cum am avut eu cu nebuna mea! *spun râzând puternic*