🌸Capitolul 23🌸

262 4 0
                                    

Minutele trec ca orele, iar orele trec ca zilele. Frumoasa mea stă întinsă pe un pat de spital, cu un cearșaf alb ce îi acoperă trupul firav și pielea albă ca laptele ce dă senzația că îi este frig, dar oricum este frumoasă. Aparatele de care momentan depinde par să o stoarcă de puteri. Pare obosită, chiar dacă știu că acum se află într-un somn adânc. Părinții mei au ajuns în câteva minute. Mama părea îngrijorată. Știu că a mai trăit odată acest sentiment. Atunci când Christian a avut o tentativă de suicid, când se certase cu Clara, iubita lui. Băiatul ăla era bolnav, bolnav de dragoste, dar dragostea l-a dus în pământ, de atunci nici eu n-am mai crezut în iubire, până am întâlnit-o pe... ea. Ea m-a învățat că dragostea nu e chiar atât de rea, doar atunci când găsești persoana potrivită. Clara nu era o fată rea, dar nici ușă de biserică. După înmormântare am vorbit cu ea. Ceva ascundea în legătură cu moartea lui. Dar acum nu mai am ce să fac, n-o să-l învii pe Chris din mormânt.

Pierdut prin gândurile mele, mama îmi dă un ghiont ce mă trezește la realitate. Priveam asistentele ce arătau destul de bine, cum mi se fâțâiau prin față. Pff, dacă eram vechiul Adam, sincer, nu scăpau. O făceam să-mi geamă numele prin spital, dar de când am cunoscut-o pe Bella, a murit acel Adam. La început mă atrăgea fizic, să fim serioși. Dar după ceva timp, acea atracție fizică a creeat o atracție între inimile noastre. Oricât neagă că nu o interesează viața mea, eu n-o cred. Știu că mă iubește, la fel cum o iubesc și eu.

Tata dădea câteva telefoane, se pare că nici noaptea nu este lăsat în pace. Mama vorbește cu Eva la telefon. Eu priveam pe geamul camerei în care se află Bell. Nici o schimbare. De ce naibii a luat acele porcării? Știa că îi fac rău, de ce? Înfundat în gânduri sunt trezit din nou la realitate de tata. Privea îngândurat, supărat, dar ceva inexplicabil se întâmpla cu el. Acum nu am timp de astea. Începe să-mi vorbească, încercând să destindă stresul de care eram acaparat.

-Nu vrei să te odihnești? *întreabă cu vocea lui groasă*

-Nu. Nu plec nicăieri! *răspund rapid stând cu capul în palme*

-Nu e vorba să pleci, doar închide ochii câteva minute, aici, pe scaun, eu și mama ta o vom supraveghea. Te rog! *îmi pune mâna pe umar și îl strânge*

Într-adevăr, simțeam o urmă de oboseală, nu era rea ideea de a îmi limpezi creierul cu un mic somn. Pun capul pe speteaza scaunului, tata dându-mi sacoul sau pentru a mă înveli. În câteva minute cad într-un somn, gândindu-mă la ea. Un gând ce sper că nu va dura mult.

Bella P. O. V

Mă aflu într-o pădure. Totul pare scos din povești. Cai ce aleargă, cai albi, flori care și mai de care, poteci, ciupercuțe, fluturi și multe alte vietăți drăguțe. Din zare observ un trup suplu, cunoscut mie. Era... mama. A rămas la fel de tânără și frumoasă cum o știam. O priveam cu atâta iubire, șiroaie de lacrimi făcându-și simțite prezența. Mama s-a apropiat de mine, iar cu degetul mare al mâinii stângi îmi șterge picăturile de apă sărată de pe față. Nu-mi vine să cred că o revăd. Mi-era atât de dor de ea. Abia după puțin timp găsesc puterea de-ai vorbi.

-Mami! Ești chiar tu? *spun mirată, nevenindu-mi să cred*

-Da Belle. Sunt mami. *răspunde cu vocea ei melodioasă.

-Nu știi cât de dor mi-a fost de tine. *îi spun luând-o în brațe *

-Și mie iubito! *la fel făcând și ea*

-Unde suntem? Ce minunat e aici!

-Suntem la poarta dintre lumi, scumpo!

-Poarta dintre lumi? *întreb mirată*

🌸Atracția🌸Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum