Întâlnirea ciudaţilor

∞ Totuşi, sentimentele trebuie ascunse cât mai adânc.

 Poezia scrisă de Geoff este de fapt a lui Adrian Păunescu :"Totuşi,iubirea".

În poză este DJ. 

________________________

       Lindsay simţi cum două braţe îi învăluie trupul. Ochii îi secaseră din dorinţa ei de a fi fericită că totul este bine şi pentru că lacrimile fuseseră epuizate. Statul pe holurile spitalului în miez de noapte o obosiseră şi gândul că amicul său cu pielea ciocolatie ar putea păţi ceva, reuşi să amplifice oboseala.

    Pleoapele se îngreunau cu fiecare secundă în plus şi se lăsă captivă în braţele puternice. Căldura emanată de cel din spatele său făcea ca pielea să i se zbârlească. Un fior parcurse în grabă şira spinării determinând-o să se clatine. Era captivă într-o îmbrăţişare mai apăsată. O îmbrăţişare plină de compasiune, protecţie şi .. ei bine, dragoste. Ştia cine este el. Simţea. Un gând stupid cum că nu se cuvinte să se predea aşa uşor îi străbătu mintea, însă îl ignoră străduindu-se să adoarmă. Voia să se afunde într-un somn adânc nelăsând pe nimeni să o despartă de sursa de căldură. Un rânjet şiret îi încolţi pe buze la definiţia acelei persoane: sursă de căldură.

   Patru băieţi şi cinci fete urcară scările îmbrâncindu-se somnoroşi. Erau sleiţi de puteri, plus că majoritatea vărsaseră câteva lacrimi. Picioarele se împleticeau pe holul lung. Căscau, se împingeau, dar nu încetau să caute prin întuneric uşa dormitoarelor. În câteva minute, toată casa era luminată şi oricine ar fi desluşit şi de la zeci de metrii că nişte idioţi se împiedică de propiile picioare.

    Ora trei. Liniştea deplină, aşternută te inducea să crezi că acea locuinţă era părăsită şi nici măcar un paianjen rătăcit nu hoinărea prin colţuri. Din anumite dormitoare se auzeau clar sforăituri insuportabile ale unor adolescenţi care au renunţat la picăturile de desfundat nasul. Pe hol o scamă singuratică se rostogolea pe parchetul rece. Bucătăria se bucura de tihnă pentru câteva ceasuri. În sufragerie, o răscoală de reviste şi foi mototolite erau împăienjenite, uitate de aiuriţi.

   O rafală de vânt sfâşâie liniştea. Dar nu acel vânt pe care îl cunosc cu toţii, ci doar cel atribuit persoanelor.. ei bine, libertine. Owen tuşi scărpinându-se în cap şi strănută când atinse prima treaptă. Pe urmă, creionă un zâmbet şters pe faţa sa lipsită de expresivitate la acea oră. Sughiţă. Înjură. Scuipă. Şi iar sughiţă.

    Atinse podeaua rece din living scăpându-i papucul de casă pe ultima treaptă. Nu avea de gând să se întoarcă după el. Nu era aşa de gheaţă, iar lenea doare. Mai ales că era după somn. „Gustărica de la doişpe” o ratase. Lăsând să se audă cum îşi târa singurul papuc intră în bucătărie şi ochii frigiderul. Îi era dor de casă, oarecum, deşi nu avea cine-ştie-câţi-prieteni. În câteva zile din această excursie îşi dorea cu ardoare să lenevească întins pe banca din faţa casei şi să privească (cât e ziua de lungă) cum soarele face ce ştie mai bine: să străbată orizontul dintr-o parte în alta.

      Coborând scările DJ desluşi zgomotul venit din bucătărie. Un nume i se contură în minte şi îl păstră intact până când păşi pragul camerei cu mâncarea.

-Nici tu nu poţi dormi?

-Nu chiar.

O pasăre mare făcută parcă din cenuşă distrase cu uşurinţă atenţia celor doi care savurau câte o porţie de cereale,deşi tot întunericul stăpânea timpul. Creatura atingea fereastră scoţând un sunet care suna a ciocănit. Owen se ridică tulburat apropiindu-se de fereastră cu paşi mărunţi. O bufniţă. Gândurile se învârtejeau în mintea blondinului. Ultimul său animal de companie fusese o bufniţă. O creatură creată din ceaţă sau zăpadă, cu aripile uriaşe, preocupată de o sete de răzbunare şi o ură animalică nefirească. De ce răzbunare? Ei bine, nu fusese întocmai cel mai bun animal de companie.