Nu stiu ce am simtit atunci. Ma uitam la el, iar el se uitat la mine. Cum s-a intamplat asta? Am avut grija intotdeauna.
Cand ochii lui s-au indreptat asupra abdomenului meu, m-am incordat si mi-am asezat o mana peste el. Nu simteam nimic. Cum de nu am stiut ca aveam un copil? De ce eram asa proasta si nu am vazut semnele? Harry inca ma privea prostit.
- Iti bati joc de mine? m-a intrebat intr-un final, privindu-ma in ochi.
Nu imi puteam da seama daca era nervos sau trist. Mi-am pus mana pe frunte si m-am lasat in jos, stand ghemuita. Simteam durerea asta prin abdomen, desi realizam ca era totul in mintea mea. Ce dracu’ ma fac acum cu un copil? Tot stresul pe care l-am avut si o sa il am nu au cum sa ajute. Puteam auzi un bebelus plangand. Incepeam sa innebunesc.
Bratele lui Harry m-au ridicat de pe jos si m-au intors cu fata la el. Ne priveam, dar tot ce am vazut a fost un ocean de nesiguranta.
- Ce naiba o sa ne facem? am intrebat aproape soptit. Nu putem sa avem un copil acum. Ce ne facem cu tatal tau si munca ta si afurisitii de politisti care o sa ma caute? Cum o sa il aducem in viata asta in care nici eu nu pot respira linistita?
El a tacut, iar tacerea lui ma ucidea. Mi-a cuprins talia si m-a dus pana la masina, dar nu am mai stat in bratele sale. Ne-am ocupat fiecare locul, iar masina a pornit. Mi-am infasurat mainile in jurul abdomenului. Ce urma? Sa il omor? Nici nu il stiu. Nu pot sa ii fac asta, dar nu pot sa il aduc pe lume cand stiam ca nu e sigur nici pentru un gandac care se afla la o distanta de 5 kilometri de Harry. Nu acum si nici asa. Ma uitam pe geam si ma gandeam la copil. Era fata sau baiat? Urma sa fie cret ca si Harry? O sa aiba zambetul lui si ochii mei sau invers? Voiam ca el sau ea sa arate exact ca si Harry. Voiam sa ia frumusetea lui si partile bune din caracterul lui. Voiam sa ii fac un patut micut intr-o camera si in fiecare seara sa il tin in brate, iar Harry sa ma tina pe mine in brate. Voiam sa il vad pe Harry ca un tata. Voiam asa de multe de la lucrul asta frumos din mine, dar nu puteam sa i le cer. Nu puteam sa il chinui si nu puteam sa ii arat din prima partea intunecata a lumii.
Imi era asa de frica pentru el. Cate facusem saptamanile astea fara sa stiu ca exista? Cat am plans si m-am stresat si m-am agitat. Poate i-am facut rau. Si acum voiam sa plang si sa tip si il voiam pe Harry care sa ma linisteasca, dar nu puteam sa fac asta.
Nu stiam daca Harry era nervos sau suparat. Nu stiam daca o sa ma puna sa scap de copil sau o sa il accepte. Nu stiam ce gandeste, dar simteam ca a pus zidul acela de racoare intre noi pe care il avea si cand m-a luat prima data din Chicago. Doamne! Chicago! Mama nu o sa stie ca are nepotei, iar Semi nu va sti ca este unchi. In ce m-am bagat?
Am inceput sa plang incet. Imi curgeau lacrimi pe obraji si incercam sa imi tin suspinele, oftand prea des. Mi-am intors fata spre geam. Imi repetam sa ma opresc din plans, dar nu puteam. Urma sa distrug cel putin doua vieti. Cel putin.
- Ce faci? m-a intrebat Harry dupa putin timp.
- Nimic, am raspuns, fata fiindu-mi intoarsa ca sa nu ma poata vedea.
Incercasem sa imi ascund tremuratul vocii sau sughiturile care ma sufocau. Masina a fost smucita brusc de Harry si a parcat-o langa sosea. A iesit nervos, trantind usa si apoi mi-a deschis-o pe a mea. Mi-a desfacut centura si m-a tras afara, inchizand portiera cu piciorul. M-a asezat pe o bordura care despartea drumul de o campie. Afara era asa frig si intuneric, incat abia puteam sa disting hainele negre pe care le purta Harry de bezna care ne inconjura.
Bratele lui mi-au prins umerii si m-au facut sa ma uit la el.
- Ce naiba, Alice? a zis el nervos.
- Ce o sa facem? am intrebat panicata.
- De unde dracu’ vrei sa stiu eu? De ce naiba acum, cand nenorocitul meu de tata ma urmareste sa imi anihileze toata familia si prietenii si nu pot sa clipesc fara sa ma gandesc cine e in spatele meu, unde esti tu si unde sunt baietii, de ce acum trebuie sa ma mai ingrijorez mai mult de altcineva? Si ce o sa fac daca devin ca si tatal meu? Daca o sa beau si o sa ma droghez si o sa te bat pe tine si pe el, a zis aratand spre abdomenul meu, si o sa ajungi ingropata de copilul nostru care o sa devina un psihopat pentru ca eu sunt un nenorocit? Ce o sa se intample atunci?
Am vazut mici lacrimi in ochii lui. Vocea ii era deja ragusita de la cat tipase si mainile ii tremurau pe pielea mea. Ii era asa de teama ca va devein ca si tatal lui sau ca el o sa ajunga sa omoare copilul asta incat nu se mai putea controla.
- Harry, am zis incet, tu nu esti tatal tau! Esti mai bun de atat. Tu ai un suflet, iar el are doar o inima care pompeaza sange in corp. Nu o sa se intample nimic.
- Cum de stii tu asta? a intrebat, mainile lui inclestandu-se pe umerii mei.
- Pentru ca eu stiu.
Mi-am sters lacrimile si mi-am infasurat bratele in jurul taliei lui. Am incercat sa il iau in brate, dar el s-a tras, murmurand un “nu” slab. M-am ridicat si m-am pus fata in fata cu el, ridicandu-mi usor barbia ca sa il vad. M-am ridicat pe varfuri si mi-am pus bratele in jurul gatului sau. La inceput, nu m-a imbratisat inapoi, dar cand o mana de-a mea s-a dus la parul sau si a inceput sa se joace cu el, bratele lui s-au infasurat instant in jurul meu.
- Nu o sa il omor, a zis Harry, mangaindu-mi si el parul.
Am rasuflat usurata. Nu credeam ca puteam sa o fac, daca el mi-ar fi cerut-o.
- Nu o sa il abandonez, i-am zis lui Harry, iar el a dat usor din cap.
- Stii ce inseamna asta? a intrebat el, indepartandu-se de mine si luandu-mi fata intre mainile lui reci.
- Trebuie sa rezolvam problemele pana se naste.
- Adica trebuie sa le rezolv. Tu stai cuminte, a zis, apropiindu-si fata de a mea.
- Nu, am zis, privindu-i buzele. Suntem o familie si ne descurcam impreuna.
El a zambit usor si m-a sarutat. Buzele noastre sa framantau reciproc, iar mainile lui ma aduceau tot mai aproape de el.
- Te iubesc, am zis cand ne-am departat, iar el m-a privit ca si cum as putea sa dispar.
Privirea lui s-a mutat intre noi si a zambit cand palma lui s-a asezat pe abdomen.
- E baiat, a zis el.
- De unde stii? am intrebat razand.
- Sigur e baiat.
Am ras, iar el mi-a zambit dragastos. Am intrat inapoi in masina si am repornit la drum. Mana lui era asezata pe piciorul meu, iar palma mea o cuprindea pe a lui. Cealalta mana a mea era asezata pe abdomen, miscandu-se usor. Tocmai ce am promis amandoi sa il pastram si sa avem grija de el. Nu eram prea tanara? Sincer, nu imi pasa. Stiam ca Harry voia intr-un fel copilul asta, dar ii era prea frica de ce trecutul lui i-ar putea face. Stiti ce? Mie nu imi era. Aveam incredere in el. Aveam noua luni sa facem casa un loc sigur pentru toata lumea. Pentru baieti, pentru mine si pentru fete, pentru copiii mei si ai lui Perrie. Si la naiba cu toti cei care voiau sa ma opreasca!
*
Am ajuns abia a doua zi in Las Vegas, iar eu dormisem aproape tot drumul. Ma gandeam doar la copilul meu si la familia mea. Ma simteam fericita si dezamagita de mine in acelasi timp. Totusi, nu puteam sa trec pentre frica aceea care mi s-a cuibarit in suflet ca ceva ar putea sa se intample.
Cand am intrat in casa, Perrie s-a ridicat de pe canapea si primele lucruri care le-am simtit au fost bratele ei in jurul meu. Am imbratisat-o inapoi si am zambit. Eram acasa. Imediat au venit si Sophia, Lola si Rita, care acum stateau cu noi, si m-au imbratisat si m-au felicitat. Baietii au facut la fel, desi era ciudat sa ma imbratisez cu ei. Toti aratau asa obositi si, ca urmare, ne-am dus sa ne culcam. Maine baietii plecau in misiune de recunoastere. Nu puteam sa dorm, asa ca am inceput sa despachetez tot ce Harry a avut in bagaj. Harry s-a intins pe pat, fiind foarte obosit. Dupa ceva timp, am auzit vocea lui ragusita:
- Stii, nu pot sa dorm daca nu vii si tu aici!
Am ras usor si am mers incet spre pat. M-am asezat in fund, spatele fiindu-mi lipit de tablia batului, iar el mi-a inconjurat soldurile cu mainile si si-a odihnit capul in poala mea. Ma jucam cu parul sau asa cum ii placea, carliontii lui fiind asa de moi intre degetele mele. Palma lui s-a dus la abdomenul meu si l-a mangaiat usor. Asa de usor incat nici nu mi-as fi dat seama ca ma atinge daca nu l-as fi vazut facand-o. Ochii lui erau acum foarte verzi. Puteai sa iti dai seama de starea lui de spirit doar privindu-i ochii. Erau asa linistiti si calmi acum, iar verdele lui imi amintea de culoarea frunzelor.
- Crezi ca e baiat? a intrebat el, degetele lui continuand sa se miste usor peste abdomenul meu.
- Nu stiu, Harry, am zis.
- Cum l-ai numi daca e baiat? a intrebat el.
- Nu e cam devreme sa vorbim despre nume? Are doar o luna.
- Eu l-as numi Edward. Asa il chema pe bunicul.
- E un nume frumos, am zis, mainile mele inca masandu-i capul.
A zambit usor, iar apoi l-am urmarit cum incet-incet ochii lui se inchideau din cauza oboselii. Degetele lui nu se mai miscau, dar ale mele inca se jucau cu parul sau. Stateam acolo, gandindu-ma la el si la copil, la viata noastra ca si o familie. Nu am o imagine exacta a felului cum urmau sa decurga lucrurile, dar ideea era ca era frumoasa.
*
M-am trezit a doua zi. Aparent adormisem in timp ce ma jucam cu parul lui Harry care acum era doar o amintire printre degetele mele. Harry plecase. M-am dat jos din pat, oprindu-ma un minut in fata unei oglinzi. Nu aratam diferit. Burta mea nu incepea sa creasca. Eram aceeasi, dar era ceva schimbat la mine. Nu in fizic, ci in mentalitate. Eram determinata pentru prima oara in viata mea. Copilul asta, cu oricate probleme ar fi adus dupa el, nu merita sa moara. Totusi, nu ma puteam opri din a ma gandi la viata lui. Urma sa se nasca bine? Daca toate problemele si stresul i-au facut rau? Daca viata asta nu urma sa fie sigura pentru el? Va trebui sa port ochelari de soare si o caciula de fiecare data cand vreau sa ies afara cu el? Va trebui sa trec granite cu el pentru ca cineva ne urmareste?
Am simtit un nod in gat. Am coborat jos si am gasit-o pe Perrie mancand ceva. Aparent, ea lua rolul de a fi “gravida” mult mai serios decat mine.
- Cand au plecat? am intrebat, sunetul vocii mele rasunand in toata casa asta mare si goala.
- Nu stiu, Zayn nu m-a trezit, dar nu cred ca se intorc prea curand.
- Perrie, am zis, asezandu-ma langa ea, tu crezi ca o sa fie bine?
Nu stiu ce mi-a venit. Aveam nevoie de ea sa ma aprobe si aveam nevoie de ea sa ma asigure ca suntem bine. Bine, Alice! Sa stresezi o femeie gravida! Ce bine gandesti!
Ea a zambit si si-a pus o mana peste a mea, strangand-o usor.
- Sigur ca o sa fim bine! Daca e ceva ce stiu despre baietii astia, este ca nu lasa niciodata in urma familia. Esti familie, Alice. Sunteti familie! a spus, privind spre locul unde trebuia sa fie copilul meu.
- Suntem familie, am inganat razand usor.
- Stii ce trebuie sa facem? a intrebat Perrie cu un zambet larg pe fata.
- Ce?
- Sa mergem la cabina telefonica!
Asa ca asta am facut. Am urcat in masina si Perrie a condus pana la o cabina telefonica. Ea a mers prima, lasandu-ma pe mine in masina. Zona era populata. Nu cred ca cineva de aici s-ar fi gandit ca niste fete asa dragute vorbesc la telefon cu niste criminali. Perrie a vorbit destul de mult la telefon. Puteai sa vezi de la o posta ca Zayn o iubeste. Felul cum o privea si cum ii vorbea era felul cum un rege isi trateaza regina. Oare asa se vedea si la mine? Cand ochii mei ii priveau pe cei ai lui Harry, puteai sa vezi cum dragostea scotea o scanteie?
Eram pierduta in ganduri si abia am observat-o pe Perrie care imi facea semen sa vin langa ea. Am iesit din masina, facandu-mi loc printre oamenii care treceau grabiti. Ea mi-a dat telefonul si apoi s-a indreptat catre masina. Cabina era marginita de doua sticle laterale care erau mai mult de forma.
- Harry? am intrebat, astupandu-mi cealalta ureche cu o mana pentru a-l auzi mai bine.
- In carne si oase, iubito, a raspuns si am putut auzi ranjetul pervers pe care il avea.
- Sunteti bine? am intrebat, incercand sa nu il las sa imi auda inima care imi batea asa de tare incat cred ca si cei din Asia au auzit-o.
- Da, suntem in regula. Voi sunteti ok? a intrebat si am zambit usor, stiind ca nu se refera la mine si Perrie cand zice “voi”.
- O sa supravietuim. Cand vii acasa?
- Trebuie sa mai lucram putin pe aici ca sa aflam cateva chestii, dar o sa incerc sa ma grabesc, in regula?
- Da, doar ca imi fac griji pentru tine.
- Ei bine, nu ar trebui. Stii ca…
Sunetul cristalin al vocii lui a fost intrerupt de niste pocnete stridente si tipete. Stiam prea bine de la ce veneau zgomotele alea. Focuri de arma. Am inceput sa il strig pe Harry, dar tot ce auzeam erau gemete ranite si impuscaturi. Multe injuraturi si tipete se distingeau din cand in cand, in momentele in care armele nu mai trageau. Era ca un film horror in care haosul era o reactie in lant. Il strigam pe Harry, dar dupa un timp, linia a murit.
Perrie a venit in spatele meu si m-a privit ingrijorata.
- Vorbeam si s-au auzit impuscaturi si oameni care mureau la telefon si trebuie sa ii sunam! am spus, inecandu-ma intre vorbe.
- Alice, nu ii putem suna. Nu le stim numarul si asta nu ii ajuta!
- Dar trebuie sa vedem daca sunt bine! am insistat, luand receptorul din furca.
- O sa aflam maine dimineata la noua cand mai trebuie sa ne sune o data.
- Dar nu pot sa ii las asa! am suspinat.
Perrie m-a privit intelegatoare si mi-a desclestat degetele de pe telefon, punandu-l la loc. In timp ce conducea, am vazut ca era ingrijorata. Stresul era pe toata fata ei, dar nici ea, nici eu nu puteam face nimic. Asa ca am mers inapoi la casa aia mare. Sophia, Rita si Lola au plecat la cererea lui Mike, asa ca eram doar noi doua.
Ne uitam la televizor dupa stiri ce ar putea explica ce am auzit la telefon, dar nimic nu a aparut. Era sinistru sa stii ca tu stai inchis in casa asta mare si ca cineva acolo iti vrea raul. Ne uitam la televizor, dar niciuna nu era atenta.
Daca la telefon l-am auzit murind? Daca era el cel care gemea de durere sau daca printre focurile de arma el a fost lovit? Daca aia a fost ultima mea conversatie cu el? Ce o sa se intample daca maine nu suna? Si tot ce puteam face era sa astept.
A doua zi, am mers de la opt acolo. Eram in centru la o alta cabina telefonica de pe colt. Stateam in fata ei si ne uitam la ea ca si cum daca ne holbam, urma sa sune mai repede. Am asteptat. Corpul deja imi intepenise de la pozitia in care stateam. Continuam sa ma rog ca acel telefon nenorocit sa sune. Si am asteptat fara sa stim cat. Cand catedrala din centru a batut de ora pranzului, am realizat ce se intamplase. Nu sunasera. Ochii lui Perrie s-au umplut cu lacrimi, dar ai mei au ramasi goi. Asta nu se intampla. Sigur nu aveau semnal sau telefonul s-a stricat. Era imposibil. Nu se putea ca el sa moara. Nu acum, cand tatal lui nesuferit era pe drum si cand copilul lui trebuia sa se nasca si sa aiba un tata care il iubeste. Nu dupa tot ce am indurat.
Dar daca toate astea nu erau posibile, atunci de ce nu a sunat telefonul?
Perrie plangea langa mine. Trebuia sa fiu puternica. Am luat-o de mana si am condus-o la masina, dar ne-am urcat pe bancheta din spate. Ea a inceput sa planga, tragandu-ma intr-o imbratisare, iar eu am incercat sa o linistesc, desi nu puteam sa ii spun cuvintele pe care voia sa le auda. Puteam sa ii spun ca Zayn era bine, dar era adevarat?
Trebuia sa fie bine. Nu se poate termina aici.
Si cum stateam pe bancheta din spate a masinii, nu am permis sa imi curga nicio lacrima. Toata tristetea si frustrarea imi mocnea in suflet, asteptand momentul de a fi singura pentru a putea plange. Acum trebuia sa fiu puternica pentru Perrie, asa cum a fost ea pentru mine mereu. Si am simtit cum bataile inimii mele care se auzeau pana in Asia s-au facut asa de mici si de neinsemnate, incat tot pieptul mi-a amortit si respiratul era un lux pe care nu mi-l puteam permite fara Harry.
Bun, asta a fost capitolul! Sper ca v-a placut si ca nu v-am dezamagit.
Cateva anunturi.
Voi, dragii mei, sunteti cei mai tari! In 10.01.2014 am ajuns locul 32 in FanFiction! Si acum, cu ajutorul vostru, am 82.4 K cititori si 3.3 K voturi! Sunteti minunati si nu cred ca pot sa va multumesc destul pentru ce faceti pentru mine! Voi ma faceti sa zambesc si va iubesc pe fiecare in parte! Multumesc pentru ca cititi! :) Xx