-Şcoală militară !? Glumeşti! am răbufnit eu.
Cu ce drept ia ea decizii pentru mine!?
Uram când făcea asta, comportându-se de parcă era mama când nu era altceva decât o străină pentru mine. Nu e ca și cum ar fi fost vreodată lângă mine în momentele grele, nici măcar nu pot spune că ea m-a crescut. Avea pur și simplu o nepăsare groaznică iar când o apuca rolul de "mamă" aveam impresia că viața mea devenea brusc cea mai proastă piesă de teatru.
-Aş vrea eu, îmi răspunde Leah pe tonul ei ascuţit, aprinzându-şi ţigara.
-Am fost acolo acum doi ani! Nu-mi poţi face asta din nou, pentru numele lui Dumnezeu!
Nu pot spune că eram tocmai copilul model la care visa orice părinte.
Nu eram nici rebela tipică din filme, cea care chiulește întruna ca să meargă la cine știe ce petreceri unde să consume droguri și alcool până pică pe jos.
Totuși recunosc, mici escapade de genul sunt tare tentante câteodată.
Tot ce pot spune e că în loc să întorc capul și să mă întreb cine naiba mă strigă și de ce, deja asociez "Evelyn" cu intratul în belele.
La 17 ani nu e ca și cum aș avea lucruri mai bune de făcut. Îmi creez probleme și îmi distrug viața cu propriile gânduri, cam la asta se rezumă zilele mele.
Unii m-ar considera arogantă, dar adevărul este că sunt pur și simplu plictisită sau sictirită de toți și toate și prefer să-mi văd de ale mele.
Specia umană nu e tocmai preferata mea așa că da, cam încerc să evit tot ce înseamnă interacțiune cu ceilalți.
Risc să mor singură, ei și ce? Nu e ca și cum dacă aș muri lângă cineva m-ar consola într-un fel sau altul. Tot în pământ ajung.
Leah în schimb...cred că mă consideră cel mai mare dușman al ei.
E mama mea vitregă. Femeia asta e o scorpie din toate punctele de vedere...
Mai întâi s-a strecurat în familia mea în cea mai proastă perioadă a vieţii mele, iar acum face pe şefa cu mine, de parcă ar avea dreptul ăsta.
Din nefericire, tata o iubeşte şi nu pot s-o închid într-o pivniţă de la capătul lumii ca să scap de ea fără să i se simtă lipsa...aşa că trebuie doar să tac şi să înghit, ceea ce am tot făcut de-a lungul anilor mei "minunaţi" de viaţă.
Despre sentimentele ei faţă de tata nu ştiu ce să spun, mereu am avut impresia că stă cu el din cauza banilor, pentru că în ochii mei nu e altceva decât o târfuliţă materialistă care ţine pasul cu moda.
Recunosc, probabil e printre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată, dar degeaba dacă nu are nimic în capul ăla al ei frumos.
Diavolița vrea să mă trimită înapoi la o şcoală militară din America...la care am fost acum doi ani şi credeţi-mă, a fost cea mai groaznică vacanţă de vară pe care o poate avea cineva, dacă o pot numi așa. Mai bine stăteam cu bunica în căsuţa ei de chirpici care stă să cadă decât să merg la tâmpenia aia de şcoală, tabără sau ce mă-sa o fi.
-Pot şi o voi face. Am avut o înţelegere, Evelyn. Ai promis că o să îţi revizuieşti comportamentul impertinent şi rebel pe care l-ai adoptat, pe lângă îmbunătăţirea notelor de la şcoală...şi în schimb ce-ai făcut? Îţi spun eu: ai picat testul la chimie, ai lipsit la teza de la matematică şi se pare că nici orele de germană şi franceză nu te prea încântă... Am încercat să trec cu vederea peste lucrurile astea pe care le ştiam doar parţial, dar să primesc cinci scrisori de la directoare !?
Asta e o nebunie!
Chimia nu o înţeleg de când am dat peste ea, teza la mate speram să o dau în altă zi...însă aparent profa nu a vrut să îmi ofere o altă şansă. Germana îmi place, dar nu facem decât oră de oră acelaşi lucru: citim, conjugăm un verb şi citim iar.
Iar franceza? Să fim serioşi, dacă Leah a fost în Franţa nu înseamnă că trebuie să merg şi eu, ok? Ştiu să cer un croissant dacă merg acolo, nu am nevoie de alte cunoştinţe.
Nu că aş şti dacă e cuvânt franţuzesc, dar sună a unul.
Plus că există Google Translate sau dicţionare.
-Îl sun pe tata, i-am spus iritată.
-Poţi să suni şi preşedintele draga mea, tu tot la şcoala aceea ajungi şi ştii asta.
-Dar nu-i corect! Nu mai vreau să merg acolo. Ştiu că mă urăşti şi că probabil stau în calea fericirii tale veşnice cu tata, dar acolo nu merg nici moartă!
-Nu te urăsc, dar dacă trebuie să te trimit vară de vară la acea şcoală...o voi face până voi vedea un rezultat.
-Nu te mai comporta de parcă ai fi mama. Nu eşti! Nu eşti decât o străină! Nu, eşti o târfă care nu caută decât să-mi facă viaţa un calvar! Mă distrugi complet!
M-a privit furioasă, apoi s-a apropiat cu paşi mici de mine, tocurile ei înalte scoţând câte un tronc la fiecare pas.
Şi-a stins ţigara slim aromată în scrumiera de pe noptieră, apoi fără nicio ezitare mi-a lipit o palmă peste faţă atât de puternic...încât aproape dădusem cu capul de perete.
M-am uitat într-o oglinjoară din apropiere şi am văzut urma lăsată de degetele ei lungi şi subţiri, se înroşea din ce în ce mai tare...ba chiar şi urma unghiilor ei false se vedea.
Blestemată fie ziua în care a intrat tata în acel bar din capitală şi a dat peste diavoliţa asta! am murmurat în gând.
O uram.
O uram atât de mult încât îmi venea să-i rup acele unghii şi să i le bag în gât! Apoi să-i torn o sticlă de apă tot pe gât şi s-o văd ţâşnind din ea ca dintr-o stropitoare!
Da, ocazional pot fi puțin cam sadică.
Mama nu ridicase palma la mine niciodată...nici când făceam cele mai ale dracu' tâmpenii când eram micuţă...şi ea, tocmai ea s-a găsit să dea în mine !?
Nu era ca și cum puteam să îi dau și eu o palmă, fărâma de bun-simț pe care încă o aveam în mine și de care nu mai scăpam nu îmi permitea asta.
-Şi exact ăsta e comportamentul de care-ţi ziceam mai devreme. Parcă ai fost crescută de sălbatici, Evelyn. Fă-ţi bagajele, mâine urci în avion.
Oh și cât aș fi vrut să urce ea într-un avion și să zboare cât mai departe de casa asta, eventual să dispară în Triunghiul Bermudelor.
-Într-o bună zi...ai să mi-o plătești, murmur printre dinți.
-Mai ai şi comentarii?
La naiba că da, aveam și comentarii! Dar am înghiţit în sec şi am urcat în camera mea. Am stat câteva ore cu faţa în pernă, stăpânindu-mi din greu lacrimile.
Nu îmi plăcea să plâng...uram asta din tot sufletul, pentru că lacrimile le consideram semn de slăbiciune.
Mai pe seară am reușit să mă calmez așa că l-am sunat pe tata care era plecat în afara oraşului cu un proiect, dar...
-Scumpo, îmi pare atât de rău, te voi suna eu mâine seară, bine? Fabrica cu care aveam contractul se pare că a uitat să ne trimită marfa şi sunt disperat, nu am materiale ca să termin proiectul...Te iubesc!
-Uh...dar - bine, fie. Pe mâine...Şi eu te iubesc, spun și închid.
Simțisem un nod în gât pentru că niciodată nu avea sau nu își făcea timp de mine.
Eu sunt cea disperată, nu tu.
Pur şi simplu eram terminată.
Nu ştiam cum să supravieţuiesc la şcoala aceea.
Mi-aş dori să fug în munţi şi să trăiesc pe vecie cu un urs Grizzly sau cu Big Foot, fără să fiu deranjată de problemele pe care le am şi de care mă voi lovi în continuare.
Nu avea niciun sens, viaţa mea era neînsemnată...poate nu eram cea mai bună elevă şi cu siguranţă nici în calitate de copil nu eram magnifică...dar chiar nu meritam tortura pe care o primeam.
"Familia" mea era răvăşită total.
Tata era mai mereu plecat în afara oraşului, eu abia mai apucând să stau cu el...ceea ce nu îmi lăsa altă alternativă decât să stau zi de zi cu Leah - coşmarul vieţii mele.
Iar mama...ei bine, ai mei au divorţat când eu aveam doar șapte ani. De-atunci, am mai văzut-o pe mama doar o dată, la aniversarea mea de zece ani...iar în rest doar în poze.
Nu ştiu ce mai face, dacă e bine...dar nici nu o condamn că nu a venit să mă mai vadă, doar că mi-o aduc aminte foarte clar şi îmi lipseşte.
Mai ales în momentele grele...şi ţinând cont de viaţa pe care o duceam, hm, îi simțeam lipsa mai mereu.
În mintea mea, e singura fiinţă de pe Pământul ăsta care chiar m-a iubit şi căreia chiar i-a păsat de mine.
Eu?
Mă simt singură şi de aceea mă izolez de lume. În timp ce restul fetelor de vârsta mea bântuie pe-afară cu prietenii şi iubiţii lor, eu trăiesc în propriul meu glob de cristal din care nu aş vrea să ies niciodată şi mi-e atât, dar atât de greu...încât simt că odată şi-odată o s-ajung să cedez psihic.
Mă urăsc pur şi simplu. Viaţa mea e ruinată. Probabil în cel mai fericit caz voi ajunge într-un sanatoriu, vorbind cu aerul.
Şi nu numai asta, dar urma să scap de scorpia de-acasă şi să dau de scorpia de la şcoala aceea militară. Măcar de aș fi scăpat de una dintre ele dar nu, de ce să devină lucrurile mai simple și mai plăcute când pot fi la fel de rele ca până acum.
Din păcate amândouă încearcă din răsputeri să mă controleze și să îmi impună lucruri.
Dar cui îi pasă? Am o plăcere diabolică atunci când fac ceva ce alții îmi spun că NU trebuie să fac.
______________
Sper să vă placă acest prim capitol! :3
Nu ştiu cât de minunate vor fi "cărțile" pe care le voi scrie, dar sincer...le scriu de plăcere și pentru că vreau.
Sau mai pe româneşte "de-a dracului şi de ambiţioasă" (=^_^=)