*nu este editat
Ajunsesem în parcarea liceului, când niște pași apăsați se auziseră în spatele meu, apoi o mână mă apucă de cot.
—Vieve, stai puțin, începe Aiden, încă în echipamentului lui de lacrosse, plin de transpirație, dar care nu mirosea deloc urât.Cum se făcea că băieții niciodată nu miroseau urât, cărau parfum peste tot?
—Lasă-mă, Aiden, mormăi eu și mă zmuncesc.Nu mă crede nimeni, a facut-o intenționat,spun eu oprindu-mă la câțiva metrii.
—Doar lasă-mă să îți explic, te rog, zice privindu-mă printre firele de păr argintii, făcând semn spre mașina lui care se afla câțiva metrii depărtare de noi.
Oftez, iar Aiden mă privește insistent, apoi o iau înainte, urcându-mă în dreapta șoferului.Îmi pun centura, ignorând zâmbetul amuzat al prietenului meu.
—Genevieve, să știi că Jayce nu e un om rău, spune el la primul semafor, așteptând ca roșul aprins să se tranforme în verdele electrizant.
—Serios?Îi iei si acum apărarea?îl reped eu, foindu-mă în scaun, apoi mutându-mi privirea pe geamul ușor murdar.
—Jayce poate fi...dificil, continuă el fără să îmi bage în seamă întrebările.Da, e morocănos, e idiot, e imatur, e impulsiv, spune dând din cap, dar mai știu că nu face lucruri rele, e inteligent, calculat și ...ideea e că el astăzi, nu a încercat să te omoare, spune privindu-mă serios.Scara era șubredă, dacă nu o dădea de acolo, riscai să cazi pe ea și erau șanse să ne lovim amândoi, zice Aiden jucându-se cu degetul mare pe schimbătorul de viteze.
Oare așa să fi fost?Mă încrunt privind semaforul, iar cand acesta se face verde, Aiden pornește înainte, spre strada mea.
—Sunt sigur că tu nu mă crezi, dar Jayce nu îți vrea răul și cu siguranță nu ar vrea să îți facă ție rău, Genevieve, spune în timp ce vira pe străzi, umbrele copacilor trecând peste chipul lui palid, făcându-l să pară mai serios, atunci când mă privi din nou, cu ochii lui de un albastru marin.
Cumva ceea ce spusese Aiden, mă făcea să mă gândesc de două ori la ceea ce îi spusesem lui Jayce, iar brusc, mă simțeam ca o gogomancă. În ciuda amenințărilor lui Jayce, el nu mi-a făcut rău până acum, singurele lucruri violente pe care le-am experimentat cu el erau doar acele strângeri de mână dureroase și șocurile pe care le simțeam când mă atingea.Dar nu îl cunoșteam pe Jayce, iar el cu siguranță putea fi în stare de orice.
—Atunci de ce se poartă oribil cu mine?izbucnesc eu, iar Aiden zâmbește.
—Așa se poartă cu toată lumea, zice el, iar eu mă întorc spre el supărată.
—Le zice tuturor că nu au ce căuta în grupul vostru și că ar trebui să stau departe?zic înțepată.Nu îl mai înțeleg, câteodată se poartă normal, altădată e ca și cum am fi dușmani de moa...
Nu apuc să termin propoziția că Aiden pune o frână bruscă, forțându-mă să îmi duc mâinile pe bord, apoi să îl privesc cu ochi cercetători. Nu se uita la mine, ci mai degrabă undeva în față, nu la drum sau la vreun animal...era de parcă ceva îl ținea prins într-o transă, căci respira greoi, dar fața i se încruntă, apoi trase mașina pe marginea drumului, de parcă nimic nu se întâmplase.
—Ce ți-a zis Jayce? spune el dur și apăsat.Aproape că nu îi recunoscusem tonul.
— Să stau departe, spun eu cu voce joasă, făcându-mă mică în scaunul meu, cu ghiozdanul în poală.
Îl văd cum își încleștează maxilarul, iar detele lui se fac vineții în jurul volanului.Dă din cap mărunt, apoi pornește pe drum, scoțându-și telefonul și tastând un mesaj. Nu ne îndreptăm spre casa mea, dar văd că oprește în parcarea cafenelei Raven s Rose.
—Haide, îți fac cinste cu un milkshake, zice el și îmi pune rucsacul pe bancheta din spate,alături de al lui.Nu mă lasă să protestez, ci mă împinge prin ușa pe care o deschide pentru mine. Localul era la fel cum mi-l aminteam, mirosind a cafea și a fructe.
—De care?spune Aiden, făcând semn către meniul de deasupra noastră.Am arătat spre desenul cu căpșuni și am oftat.El și-a comandat un ceai cu gheață, amândouă la pachet.
Cu coada ochiului, vad o motocicletă care se apropie și care parchează lângă mașina argintie a lui Aiden.Motociclistul îți scoate casca, iar părul vâlvoi al lui Jayce îi acoperă fruntea în cel mai neglijent mod.
—Ce caută el aici? spun eu către Aiden.Vreau să plec.
—Plecăm imediat, spune el, apucând cele două pahare transparente, cu paie colorate, apoi îmi întinde milkshake-ul și cheia de la mașină.Te superi dacă mă aștepți acolo?zice el întinzând un card către casierița de la bar.
Dau din cap negativ și mă întorc numai ca să văd că Jayce se află la câțiva pași de mine.Trec pe lângă el fără să facem contact vizual și eu iau o gură mare de aer, înainte să trec cât de arogant pot pe lângă el, cu pași apăsați, sperând că voi putea să îl fac să se împleticească din mersul lui leneș și țanțoș, dar el se ferește cu grație de parcă ar fi o lebădă.
—Înfumurat criminal și țațoș, mormăi eu în timp ce deschid ușa cu spatele, la fix să îl surprind pe Aiden cum se chinuie să își ascundă zâmbetul.De ce râdea?Nu e vreo șansă să mă fi auzit, nu?Mi-am alungat gândul în timp ce m-am urcat pe locul pasagerului în masina prietenului meu, făcându-mi de treabă cu telefonul.Să îi urmăresc prin geam părea prea intim, de parcă i-aș fi spionat.Aiden părea nervos, iar Jayce la fel.Puteam să văd că se ceartă, iar când au ieșit din cafenea, i-am putut auzi mai bine, din cauza geamului deschis din partea șoferului.
—Ai riscat prea mult azi, Jayce.
—Preferai să o culegi cu mătura și fărașul?spune Jayce, dar nici unul nu zâmbește la gluma absolut macabră care mă face să mă foiesc neliniștită pe scaunul meu, învârtind invers acelor de ceasornic paiul în pahar.Îmi pierise pofta.
—Trebuie să fii mai atent data viitoare, spune Aiden fără să bage în seamă remarca prietenului său care se urcă pe motocicletă.
—Nu va mai exista o data viitoare la mine, mârâie Jayce. Ceea ce nu pot să zic despre tine, domnul sar-în-ajutor-ca-delfinii-în-apă.Deja ai ajutat-o prea mult atunci.
Nu mai înțeleg nimic și mai că vreau să risc să deschid portiera, căci vorbeau mai încet acum.
—Nu riscăm viața oamenilor,Jayce, o salvăm, spune Aiden ca pe un jurământ.
—Voi faceți asta, eu m-am cărat, zice el țâfnos, apoi apasă pedala și motorul începe să toarcă nervos.
—Atunci stai departe, nu o mai amenința, mârâie la rândul lui Aiden.
—Cineva trebuie să aibă grija de noi, dă Jayce din umeri, întorcând motorul spre ieșirea din parcare.
—Ai grijă, o să creadă lumea că ai o inimă, râde Aiden, iar Jayce îi arată degetul mijlociu în timp ce dispare din raza mea vizuală.
Îmi dau seama că stau lipită de geam când Aiden se întoarce brusc, iar eu mă sperii și vărs milkshake de căpsuni pe blugi ca o aiurită.El intră în mașină și râde la vederea mea, întrebându-mă dacă sunt bine.Îi dau din cap în semn că da și apoi el îmi întinde niște servețele, ca să mă curăț.
Tot drumul nu vorbim, cu muzica în surdină.Capul îmi e plin de întrebări și eu simt că încâlceala asta de secrete trebuie să o rezolv cumva, cât mai repede.Iar aveam impresia că Jayce era cel cu care trebuia să încep.
***
Îmi plăcea toamna; nu doar pentru că mă născusem în acest anotimp, ci pentru frumusețile ei.Efemeritatea naturii era un lucru ciudat de apreciat, dar covoarele în nuanțe roșiatice, brizele răcoroase și vremea schimbătoare nu aveau cum să nu te fascineze.
Stăteam pe terasa unei cafenele din centrul Ravenswood-ului, într-o joi după amiaza, din prima săptămână din octombrie,alături de prietena mea, Arden, Hayley — care nu știam exact cum să o numesc, având în vedere că uneori mă ignora, alteori îmi lua apărarea și vorbea cu mine deschis —, fără vreo urmă de Aiden, care trebuia să iasă de la antrenamente, împreună cu Dean, pe care eu îl așteptam pentru a mă ajuta cu ultimele cumpărături de Halloween, care era chiar după colț.Din păcate, Aiden urma cel mai probabil să își facă apariția alături de cel mai bun prieten al său, Jayce, cu care nu eram acum în cele mai bune relații, nu de când mă sabotase de pe scară.Dar de ce? De ce ar fi un baiat atât de preocupat de mine și de ce m-ar ține departe de tot ceea ce înseamnă prietenie pentru mine? De ce e așa de important ca eu să dispar din peisaj — mă cutremur la gândul ca acestlucruru poate însemna ceva mai mult, mai permanent, iar paharul de ciocolată caldă îmi tremură în mână pentru o fracțiune de secundă. și de ce Aiden ținea atât de mult să mă apere?
—Tu, Vieve?Ți-ai ales costumul?mă întreabă și eu sunt trasă din gândurile mele.
—Ce?Nu, încă nu m-am gândit, recunosc eu.
Nu mai avusesem timp și de asta printre privitul urât la Jayce, urmăritul lui Dean din umbră și căutatul de indicii, plus învățat pentru teste și ascultări.Trebuia să le dovedesc că Jayce mi-a vrut răul.Era singurul mod.
—Doar nu te îmbrăca într-un personaj arhi-cunoscut, spune Hayley rupând un biscuite cu scorțișoară pe care și-l înmuie în cafeaua ei, și totul va fi bine.
Era și asta o problemă.Mai erau două săptămâni până la Halloween, iar eu mă lungisem prea tare cu costumul inexistent.Hayley avea dreptate, chiar dacă comun însemna sigur,diferit era ceea ce eram eu.Mi-am notat mintal să caut idei pentru costume, întrucât nu puteam să merg la bal fără vreun costum, iar chiar atunci o mașină cunoscută parcă pe partea opusă de stradă.Aiden iese din mașina lui argintie, iar din partea dreaptă a șoferului iese capul dezordonat al lui Jayce.Simt cum îmi explodează o venă pe tâmplă.
—Hei, ce e cu fețele astea mohorâte? spune Aiden trândindu-se pe locul liber de lângă mine, apoi Jayce se pune în locul din față, lângă Hayley, fără să salute pe cineva.
Se lăsase o liniște la masa noastră, pe care nici discuțiile de la celalte mese nu reușeau să o spargă, iar eu îmi număram pătratele de pe fusta roșie în carouri pe care o purtam.
—Deci, ce facem sâmbătă?sparge liniștea blondul din stânga mea, iar eu mă uit la el fără să am vreo idee despre ce vorbește.
Hayley, care până acum se holbă urât la cafeaua ei, parcă se trezi dintr-o transă, devenind atentă.
—După meci? Ce ar fi să mergem să mâncăm undeva?spune ea, iar Arden o aprobă.
Meci?Ugh, uitasem că de data aceasta liceul nostru va juca cu o echipa din afara orașului.Sâmbătă trebuia să fac curat în casă, să pun decorațiunile de Halloween.Dacă nu eram frântă, iar Ian mă lăsa să merg, atunci toate bune.
—Dar o să fie aglomerat, oriunde am merge, spune Arden, gândindu-se la o opțiune.
—Să luăm mâncarea cu noi, spun eu deodată, mergem undeva liniștit.
Toți ne oprim să ne gândim, iar o rafală de vânt aduce praful pe masa împletită, iar eu îmi acopăr cafeaua cu palma, în timp ce Jayce spune ceva, primul lucru de când a ajuns.
—Raven s Rose?Pot să vorbesc cu Ralph, să facem rezervare, spune el făcând semn spre interiorul cafenelei.Și cine mai vrea să vină, adaugă el și își aruncă cea mai arogantă privire spre mine, iar eu am instinctul de a-i arunca paharul în față.Normal că acum vrea el să câștige cu orice preț.Silueta lui Dean apare lângă cafenea, întrerupându-mi planul de a-l strânge de gât pe Jayce; scot din portofel o bancnotă de cinci dolari și îi dau restul cafelei mele lui Aiden, care rămâne mirat.
—Încotro, Vieve?spune el.
—Am niște treabă, dar vorbim pentru sâmbătă diseară?zic, apoi mă uit pentru aprobări la chipul celorlalți prieteni ai mei.Jayce învârte cheia de la mașina lui pe degetul arătător, aproape plictisit.
Țopăi peste Arden, în timp ce Dean se apropie de masă, cu o față schimonosită, ridicând din bărbie spre Aiden și ceilalți.Hayley nu se chinuie să se întoarcă, dar Jayce își întoarce gâtul alb, puțin bronzat, spre Dean, iar între ochii de un căprui închis acum, apare o cută.
—Gata, Argent? spune Dean, în timp ce le fac cu mâna celor de la masă, apoi ne îndepărtăm.Încă o rafală de vânt și îmi strâng geaca de piele la piept.Nu îmi aminteam să fi fost atât de frig, mă gândesc eu în timp ce mergeam spre mașina prietenului meu.
Dean probabil observase că tremur și își scoase fularul de toamnă de la gât, în ciuda protestelor mele, înfofolindu-mă până la refuz.
—N-am mai văzut asta până acum, zice el făcând semn spre lănțișorul ce ieșea de sub tricoul meu, iar eu am scos la iveală piatra turcoaz cu model marmurat.
—E de la Arden, spun eu, amintindu-mi că nu l-am mai purtat o perioadă, dar l-am găsit pe masă, ascuns după niște foi, acum ceva timp și nu mi-am permis să îl mai pierd. Spunea odată că piatra poate să te calmeze, iar eu trebuia să recunosc că eram mai calmă în ultima vreme.
***
Cumpărăturile au fost obositoare, iar Dean a fost destul de drăguț cât să mă ajute să car sacoșele cu decorațiuni în casă, lângă cele vechi.L-am invitat să stea la o cafea, dar a spus că mama lui, Melissa Storm, dorea ca el să ajungă acasă cât de repede, pentru a face curățenie prin casă.Ajunsă acasă, am mâncat niște supă rece de legume, apoi l-am sunat pe unchiul meu, în timp ce îmi pregăteam cărțile pentru o sesiune de învățat.A intrat căsuța vocală după o vreme, iar apoi am încetat să îl mai sun, aruncând telefonul undeva pe pat.Nu îmi plăcea că lipsea atât de mult de acasă și mai ales că nu îl aveam prin preajmă atât de des.M-am uitat la ceasul de la laptopul meu, iar el arăta puțin peste ora patru după-amiaza.Într-o oră ar trebui să vină acasă, așa că m-am apucat de lecții.
Când picioarele mi-au amorțit sub mine, m-am dat jos de pe scaunul negru de piele pe care îl aveam la birou, dar m-am dezechilibrat și aproape am căzut.M-am întins puțin, sprijinindu-mă de pat, apoi mi-am căutat telefonul printre pătură și cearșaf.L-am deschis, dar nu aveam nici un apel pierdut, doar niște mesaje de la Arden în legătură cu temele pe mâine.Am coborât la parter, unde era liniște.
—Grozav, spun eu când se aud niște zgomote din dreptul stomacului meu.
Deschid frigiderul, dar sfârșesc prin a face niște paste cu sos carbonara, pe care le mănânc cu nu prea mult chef.Scotocesc prin dulap după o caserolă, iar apoi îl sun din nou pe Ian, care atunci când mă pregăteam să închid, răspunde repezit.
—Ce vrei?spune el, iar eu mă opresc din mers prin bucătărie.
—Bună și ție, zic eu morocănoasă.
—Genevieve, nici nu am văzut că tu sunaseși, spune el și oftează.Cât e ceasul?mă întreabă, iar eu îmi întorc capul spre ceasul de deasupra geamului ce dădea în curtea din spate unde începea să se întunece, soarele ascunzându-se după copacii pădurii ce împrejmuiau mai toate curțile.Era trecut de șase seara.
—Nu prea târziu, îl mint eu.
—Ai mâncat?mă întreabă el.Nu cred că ajung prea devreme acasă, mai am încă multă treabă.
—Da, am făcut acum niște paste, aș putea să îți aduc și ție, îi zic dar cineva se aude pe partea cealaltă de fir.
—Ar fi grozav, spune el repede, trebuie să închid, ai grijă!apoi închide.
Oftez, apoi las caserola pe masă, fug la etaj, îmi schimb hainele într-o pereche de blugi și un tricou negru, golindu-mi rucsacul.Cobor, pun caserola într-o pungă, în caz că se varsă,îmi iau geaca de blugi din cuier, apoi mă încalț cu adidașii și ies prin garaj, unde mă așteaptă bicicleta și skateboardul meu.Meditez asupra alegerii pe care o am de făcut; scot bicicleta afară, închid garajul, așezându-mi rucsacul mai bine pe umeri, apoi încui ușa de la intrare.Plec cu grijă, aruncând încă o privire casei, înainte să dispar pe trotuarul ce ducea în centru.
Mai trecusem prin zona poliției din Ravenswood, destul cât să pot să ajung acolo, să recunosc zona, dar a trebuit să mă mai opresc să cer indicații.În cele din urmă, am ajuns în parcarea clădirii cu pricina, una ce părea destul de nouă, luminată și îngrijită.După câteva mașini ale poliției, am parcat bicicleta pe locurile special destinate, am legat-o cu lanțul de bara metalică ce ieșea din pământ, apoi m-am îndreptat spre intrarea principală.
Holul era foarte mare, cu podea strălucitoare și albă, cu băncuțe și măsuțe.Nu era aglomerat deloc, iar în spatele unui birou foarte mare, un bărbat de culoare părea că vorbește la telefon, dar îmi făcu cu mâna să mă apropii.Era serios, vorbea repede și nota tot felul de lucruri.În timp ce m-am îndreptat spre birou, o doamnă a ieșit plângând de pe un alt coridor, însoșită de un ofițer.M-am oprit și întreg corpul mi s-a cutremurat, iar cumva sentimentul de deja vu își făcu apariția.Plânsesem și eu într-o secție de poliție odată— nu fusese o amintire foarte frumoasă, îmi aminteam numai vuiete, țipete, plânsete, oameni care urlau, foi, caschete negre și insigne, cuvinte total neînțelese de mine și ochii albaștrii ai lui Ian, ca cerul înainte de furtună.
—Te ajut cu ceva, domnișoară?spuse ofițerul de la birou, iar mie îmi ia ceva timp să îmi dau seama că vorbește cu mine.
—Da, da, spun dregându-mi glasul.Îl caut pe Ian Argent.
El dă din cap, apoi ochii îi fug pe cineva din spatele meu.Simt o mână cuprinzându-mă de după umeri, iar eu mă întorc spre un Ian zâmbăreț, dar cu cearcăne sub ochi și cu o cută între sprâncenele negre.
—Preiau eu de aici, Jones, spune Ian spre ofițerul care dă din cap și își reia treaba.Pe aici, Genevieve, îmi spune mie Ian și mă trage după el prin holurile necunoscute mie.După câteva cotituri ajungem în fața unei uși de sticlă, pe care scria cu vopsea neagră: Detectiv Ian Argent .
—Frumos, spun arătând spre numele lui, iar el îmi deschide ușa râzând.
Încăperea era spațioasă, cu un birou, o masă plină de dosare și hârtii, scaune puse la întamplare, panouri cu tot felul de notițe agățate cu agrafe și sfori subțiri conectau diferite poze cu locuri de pe o hartă a ceea ce părea orașul Ravenswood.
Am scos caserola, iar Ian a scos dintr-un dulap o furculiță împachetată într-un șervețel alb, iar apoi se așază la birou, gustând cu poftă din pastele care nu mai erau chiar calde.
—Cum a fost astăzi la școală?mă întreabă el.
Rămân pe loc, sprijinită de birou.Fusese oribil.Un coleg aproape mă omorâse, iar dacă prietenul meu nu mă prindea, probabil mă vizitai la spital, cu tot corpul în ghips.
—A fost bine, spun eu, jucându-mă cu mâinile.
Mi-am făcut de treabă la unul dintre panouri, de sticlă sau un fel de material plastic, pe care erau lipite poze și notate cu liniuțe diferite informații cu un marker alb. Una dintre poze întruchipa un gard rupt, aproape scos din pământ cu tot cu stâlpi, câțiva copaci la fel de zgâriați și rupți ca și gardul.În dreptul pozei acesteia, se mai afla o alta: iarba bătătorită, fără urme de mașină sau de pași, ci de copite, destul de mari, iar tot acolo, urme de pași care dispăreau subit, dar iarba fusese arsă unde fusese călcată.Săgețile cu marker duceau la aceste poze, cuvinte încercuite de sute de ori ca animal, fără urme, substanțe toxice și o grămadă de semne de întrebare.
//asta arata asa de prost si probabil o sa rada toata lumea de manip darrrr l-am facut ca sa va faceti o idee cu asezarea in "pagina"//
Ian îmi arătase asta în ziar, această scenă a unei curți devastate.De ce era așa mare zarvă în jurul ei?Probabil un animal foarte mare a intrat acolo, făcând ravagii, un animal ca...un cerb?Poate cerbul acela, pe care l-am văzut în pădure, intrase acolo, neștiind care sunt limitele pădurii.
Alte poze, de data aceasta cu un semn de la intrarea din oraș, era dărâmat pe jumătate, de fapt, rupt în două, iar marginile lui erau arse, fiind de un negru cenușiu.Poza era destul de clară, iar din ea se vedea că iarba fusese arsă ca și în curtea devastată.
—Care-i faza aici?mă trezesc întrebând, iar când mă întorc, Ian e în spatele meu, analizând panoul transparent, mestecând niște paste.
—Asta mă ține ocupat de ceva vreme, spune el, punând caserola goală pe jumătate pe una dintre mesele pline de dosare puse la întâmplare. Probabil sunt niște drogați sau oameni care tot cară substanța asta, spune el arătând spre iarba arsă din poza cu pământul.Dar rezultatele de la laborator nu au detectat nici o substanță care să fie făptașa aici.Nici un acid nu a fost găsit, nici măcar vreo urmă.
—Ciudat, spun eu privind pozele atentă.Unde e asta?spun arătând spre a doua poză.
—La ieșirea din oraș, după lacul de lângă lacul Ageless, nu cred că l-ai văzut când ai mers la petrecerea aia, mă informează el.Uite, spune și se îndreaptă spre harta orașului.Aici suntem noi acum, spune el, punând degetul pe un dreptunghi pe care scria Secția de poliție a orașului Ravenswood , iar aici au fost accidentele, spune el, lipindu-și degetul arătător de la mâna stângă pe un loc, iar degetul mare de la aceeași mână pe un alt loc, foarte aproape.
Acum, pe hartă, lacul Ageless se vedea destul de mare, aflânduse undeva în nord-vestul orașului, iar locurile unde fuseseră făcute pozele se aflau pe lângă un spațiu colorat cu verde.
—Aici nu e parcul unde merg eu?spun și respirația mi se taie pentru câteva secunde.
Erau foarte aproape unele de altele, aproape de unde văzusem creatura pe care Dean o vânase, unde cerbul mă salvase.Ceva era ciudat.Ce aveau toate astea în comun?
—Ba da, spune Ian, privindu-mă cu ochii goi, de parcă se gândea la altceva, apoi se încruntă la mine, privind fix apoi locul de pe hartă, mijind ochii.
Pielea începu să mi se furnice, de parcă mă așteptam să mă întrebe ceva—mă privise așa cum mă privise de fiecare dată când venea în vizită, iar lucrurile erau tensionate între el și tata.
—Genevieve, spune Ian, vreau să ai grijă, spune privindu-mă îngrijorat.
Mă privește îndelung, în timp ce eu dau din cap, iar privirea lui se întunecă puțin, iar ochii îi poposec asupra chipului meu, de parcă ar aștepta ceva.Momentul trece rapid, căci cineva țipă pe hol, scurt, iar Ian se uită la ceas.
—Ar fi cazul să mergem acasă.Cu ce ai venit?mă întreabă și îmi pune caserola închisă în ghiozdan.
—Cu bicicleta, spun, iar apoi ieșim amândoi din birou.Aștept până ce închide luminile și își ia telefonul, apoi mergem tăcuți pe holul puțin aglomerat.
Un bărbat se apropie, îl văd cum încetinește, iar pe chipul lui apare, în loc de expresia neutră, o îngrijorare și o neliniște.Se oprește în dreptul nostru, fără să își ascundă holbatul deloc.Încerc să nu fac contact vizual, căci mă simt stânjenită, iar Ian îmi ghicește gândurile.
—Îmi sperii nepoata, Daniel, zice Ian apăsat, zâmbind, dar tonul său nu părea să fi glumit.
—Scuzele mele, Ian, zice acest Daniel, aranjându-și costumul său de un albastru închis, cam prea formal pentru un polițist.Părul său castaniu era aranjat până la ultimul fir, corpul îi stătea drept fără a părea nenatural, iar ochii săi negrii nu lăsau să cedeze vreo emoție, ca acum câteva secunde. E de parcă toată starea lui de neliniște și uimire dispăruse.Unde mai văzusem eu asta?
—Oh, ce nepoliticos din partea mea, spune el revenind cu privirea la mine.Daniel Raven, spune el, întinzându-mi mâna.
M-am uitat la ea preț de câteva secunde, iar atunci când am văzut cu coada ochiului bărbia lui Ian ridicându-se aproape insesizabil, am întins și eu mâna.
—Genevieve Argent, spun eu încercând să par cât mai formală.
Un zâmbet aproape ștrengăresc juca pe chipul acestui Daniel Raven, iar acest lucru mă făcu să îmi retrag mâna și să mi-o bag în buzunar, oricât de nepoliticos ar fi fost din partea mea.Ian face câțiva pași, lăsând impresia că vrea să plece și nu are chef de stat la taclale, iar Daniel pricepe asta repede.
—Nepoata ta, spune el, luându-și ochii de la mine, spre a-i întâlnii pe cei ai lui Ian, aducători de furtună, se vede asemănarea de familie, spune iar eu îmi retrag privirea încruntată de la el, doar ca să îl văd și pe Ian la fel de încruntat ca mine.Ne mai vedem pe aici, Argent,spune privind de la mine la Ian,iar eu nu știu dacă vorbește despre Ian sau despre mine.Ochii lui m-au speriat, făcându-mă să mă cutremur.Aveam un sentiment ciudat în legătură cu el, nu aveam încredere.Speram să nu mai fiu nevoită să îl mai văd, dar ceva îmi spunea că nu era ultima oară.
***
Îl căutam pe Dean de zor, printre persoanele care umblau pe holurile prea aglomerate.Era ciudat că mă lăsase baltă după schimbul de priviri urâte cu Hayley, fără să îmi mai răspundă la mesaje, dar voiam să îl invit la mica noastră ieșire la Raven s Rose din weekendul acesta.Simțeam că aș putea să mă revanșez, iar totodată, să aflu mai multe despre el.Îl cam evitasem, de când cu episodul cu pădurea.
Am auzit voci care mai degrabă țipau dinspre vestiarul băieților, iar eu m-am îndreptat într-acolo.Cadrul ușii era blocat de un băiat pe care îl mai văzusem la masa lui Dean, atunci când am stat cu el.Avea echipamentul de lacrosse pe el, la fel ca restul echipei, iar fața îi era neutră.Schiță un zâmbet, lăsându-mă să mă uit după Dean, care stătea în mijlocul încăperii, furios cum nu l-am mai văzut.
—Nu înțeleg de ce acum!?spune el, apoi îl văd pe Aiden și pe antrenor, stând toți sub forma unui triunghi.L-am zărit și pe Jayce, undeva în spatele lui Aiden, sprijinit de dulapurile de metal.Era atent la ceea ce se petrecea, dar nu se băga în discuție.
—Am luat în considerare să schimb căpitanul de mai mult timp, Storm, spune antrenorul categoric.Ești bun, nu contest, dar avem nevoie strategii noi!
—Dar nu sunt ale mele, domnule!spune Aiden care nu părea încântat de noua poziție care i se oferea.Jayce are strategii foarte bune, e un coechipier bun..
—Brynhild este excelent, dar poate fi o durere în fund câteodată, spune fără perdea antrenorul, dar tu te înțelegi bine cu toată lumea.Tu poți fi căpitanul, Nightfall, iar Brynhild...co-căpitan!spune mulțumit.
—Vorbiți serios?spune Dean pufnind.Asta ar însemna să schimbăm strategiile pentru azi!
—Postul e al tău, Storm, până la ora 21:30, spune antrenorul.Acum valea pe teren, am de mâncat, iar voi mi-ați furat toată pauza, viermilor!bombăne antrenorul când aude clopoțelul, apoi dispare în biroul său.
Vestiarul a început să se elibereze, iar eu am intrat în încăperea aproape goală, unde Jayce își scotocea prin geanta sport, iar Aiden părea să aibă o discuție cu Dean.
—Omule, nu am vrut asta, spune el, făcând semn spre banderola de pe umărul lui Dean.
—Ești sigur?Atunci de ce n-ai făcut nimic?spune nervos Dean.
—Am încercat,ai văzut și tu!ripostează Aiden.
—Da, iar Jayce ajuta foarte mult!pufnește Dean, apoi izbii ușa de la dulapul său, făcându-mă să tresar.Sunteți amanândoi ipocriți, spune el, mai ales tu Nightfall care te dai Elveția, măcar Jayce e pe față.Dar tu? Oh, ești cu adevărat malefic, spune Dean lăsându-și capul pe spate și lăsând un râs să îi scape.
—Storm, mârâie Jayce, iar eu cumva mă blochez undeva lângă un dulap de metal.Cei trei nu m-au observat încă, iar eu mă simțeam prea implicată acum ca să fac stânga împreujur și să dispar.
—Să nu crezi că nu știu ce ai de gând, spune Dean apropiindu-se de Jayce, materialul tricoului de lacrosse foșnind.Stai departe de ea.
—Despre asta e vorba de fapt?spune Jayce brusc, devenind interesat, un rânjet înflorind pe fața lui încordată.Te-ai înmuiat, Storm.
—Genevieve e prietena noastră, spune Aiden.O protejăm.
—Da, de aia era să moară odată cu voi aici, pufnește Dean.
—De două ori, îl apostrofează Jayce, iar lui Dean îi apare o cută între cele două sprâncene groase și negre.Mai face un pas în față și pot să îi văd pumnii tremurând de la încordare.Aiden e între ei acum, probabil așteptând să intervină în cazul unei lupte.
— Nu e nimic, doar că aproape ai ..., începe Jayce zâmbind, iar eu simt cum picioarele îmi fug de sub mine.
Jayce știe.Știe că Dean a fost cel care m-a rănit cu săgeata.Oh, Doamne!De unde? Cum?
—Ceea ce vrea Jayce să zică, îl întrerupe Aiden pe brunet, este că a avut o infecție și el a tratat-o.
—Poftim?spune Dean uimit.Cum adică?Nu știam.
—Normal că nu, râde Jayce.Nici măcar în tine nu are încredere.
—Ba da, spune Dean încet, dar încrezător.
Nu știam dacă am încredere în el. Nu știam ce să cred.
—Ah, da?Ți-a zis ea că eu am salvat-o,spune Jayce, iar eu pot să văd cum Aiden se întoarce cu o față dezaprobatoare spre el, și tu nu?
Scena se petrece rapid, că abia am timp să văd al cui picior sau a cui mână sare prima oară.Jayce e trântit în dulapuri, iar metalul dur se mulează pe forma coloanei lui așa de tare că nu pot să îmi imaginez cu ce forță a fost lovit.Aiden trage de Dean, țipând la el, în timp ce Dean dă să îl lovească pe Jayce în maxilarul lui ascuțit care e acoperit de un firicel de sânge—probabil că deja un pumn i-a fost administrat.
—Oprește-te!mă aud zicând, iar Dean rămâne cu pumnul în aer, Aiden cu gura deschisă și îi dă drumul lui Dean, amândoi vizibil șocați.Jayce se uită la mine normal, dar ceva din sclipirea din ochii lui îmi spune că nu e surprins că mă vede.
Dean îi dă drumul lui Jayce, care e puțin șifonat, apoi încearcă să își găsească cuvintele.
—Genevieve, ce faci...Adică, eu...
—Nu, spun eu, ridicând mâna să îl opresc.E prea mult.Ești prea pornit pe ei!spun eu gesticulând.Nici măcar nu îți mai doreai asta, spun și fac semn spre banderola cu un C de pe ea.Aiden nu a făcut decât să îmi fie un prieten devotat și apropiat,zic eu, în timp ce Aiden își lasă capul în jos, cu o față neutră.E vreun concurs aici?Care mă distruge primul?zic mutându-mi atenșia spre Jayce și Dean.Care e mai oscilant și care mă face să îmi pierd mințile primul?
Dean avea gura închisă, dar făcu câțiva pași spre mine, dar am micșorat distanța dintre noi.Eram sătulă de atâta drama și de atâtea secrete.
—Iar tu, spun eu spre Jayce, nu m-ai salvat.Mă ruinezi naibii!spun și plec alergând pe holurile goale.Simt cum aerul îmi intră din ce în ce mai greu în plămâni, cum lacrimile amenință să curgă, așa că o cotesc spre baie.Aud voci pe hol, apoi pași apăsați, dar nu le dau importanță.
Intru în baie, apoi dau drumul la apa rece a robinetului.Mă clătesc cu apă, apoi smulg un servețel de hârtie din cutia mare de lângă mine.Mă aplec asupra chiuvetei, simțind cum greața mă cuprinde.De ce toate astea mi se întâmplă mie?Aud ușa deschizându-se, dar nu mă obosesc să îmi ridic privirea.
—Știi, Aiden, e aiurea că tot tu vii să îți ceri scuze pentru lucruri pe care..., încep și dau cu ochii de Jayce care se află la mai puțin de doi metri de mine. Am înghițit în sec, studiindu-i mișcările.Tu nu ești Aiden, spun eu într-un final, iar el oftează, apoi face un pas în față, iar eu fac unul înapoi, lovindu-mă de chiuveta rece.
—Genevieve, începe el făcând un pas spre mine, precaut, iar eu mă mut mai la stânga, încercând să lărgesc spațiul dintre noi.Nu mă simțeam în siguranță cu el aici.
—Pleacă, acum, spun apăsat, cu mâinile tremurându-mi pe marginea chiuvetelor.
—Vreau să îți zic că îmi pare rău, spune el cu greutate.Pentru mai devreme, l-am ațâțat pe Dean, pentru atunci, cu scara— cu toate că te-am salvat— , iar tu...
—Nu am nevoie de scuzele tale! zic, iar atunci observ că vocea îmi tremură incontrolabil, iar Jayce observă și el asta, iar fața lui se îmblânzește.Asta faci tu, Jayce! Strici vieți!Nu contează că sunt om, că am sentimente, că sunt nevinovată, tu continui să mă distrugi din cine știe ce motiv bolnav și după le zici altora că m-ai salvat, zic eu încercând să mă calmez, dar lacrimile deja îmi curg pe obraji.
—Of, Vieve, începe el, făcând un pas mai aproape, întinzând o mână spre mine, iar eu tresar vizibil, dar nu știu de ce— din cauză că e atât de aproape sau că mi-a spus pe numele de alint.
—Stai acolo!spun lipindu-mă acum de perete.Mă simt încolțită ca de un leu, dar fața lui Jayce arată nedumerită.Nu mă simt în siguranță cu tine aproape.Așa că stai departe.O să stau și eu, zic și îmi fac curaj să trec pe lângă el și cabinele de la baie.
El doar mă privește uimit, șocat și cumva, fața îi e schimonosită dintr-o cauză anume.
—E fix ceea ce ai vrut de la început, zic eu dând din umeri.Felicitări, ai reușit să faci ce ți-ai propus, Jayce Brynhild.
Ies ca o furtună din baie, lăsându-l pe Jayce acolo.Fac câțiva pași și mă sprijin de primul pervaz pe care îl văd, simțindu-mă ostenită psihic.O bubuitură se aude, iar apoi ușa de la baie practic se trântește, gata, gata, să cadă din balamale.Tresar cănd aud sticla spartă, iar dintr-o curiozitate stupidă, sunt împinsă să mă îndrept din nou spre baie.
Jayce stătea cu mâinile sprijinite de chiuvetă, respirând sacadat.Umerii i se ridicau și coborau rapid, iar venele erau atât de proeminente de parcă sângele urma să pocnescă din ele în orice clipă.Erau de un albastru transparent, dar se înnegreau cu atâta rapiditate și dispăreau sub mânecile tricoului de lacrosse că pentru o secundă am crezut că mi se pare.
Am făcut un pas înainte, iar un ciob a pocnit sub greutatea mea— timpul parcă s-a oprit în loc, eu stând pe cioburi, cu reflexia lui Jayce în ceea ce rămăsese din oglinda din fața lui.Privirea lui era pierdută, iar lumina albă a neonului îi scotea în evidență negrul ochilor, atât de abisal, atât de misterios și de înfricoșător.
Dar baia arăta de parcă un uragan se aflase aici, cu o oglindă spartă, cu cioburi peste tot, cu o gaură în perete, cu bucăți de faianță căzute din locul lor, unde acum se afla o gaură imensă și neagră, fumegândă.Mirosea a metal încins, dar mirosul era atât de greoi și proaspăt că nu îmi puteam da seama ce se întamplase cu exactitate.
Dar Jayce făcuse asta.
—Tu ai făcut asta?spun eu șocată, dar el nu mi-a răspuns.
Am dat să ies, dar el a trecut pe lângă mine, mâna lui dreaptă fiind pe brațul său stâng.Dar nici el nu mai putea să ascundă venele care reveneau la normal, de la culoarea ireală de albastru marin.
maxence danet fauvel as jayce brynhild