O săptămână. A trecut o săptămână de când l-am văzut pe Niall, de când i-am auzit vocea, de când i-am simțit buzele moi presate asupra alor mele în acel sărut care m-a lăsat atât de confuză încât am crezut că voi înnebuni căutându-i explicații. Am crezut că nu voi rezista, că voi ceda psihic pe zi ce trece, dar o mică parte din mine spera că o nouă zi va aduce schimbări, că lucrurile vor lua o întorsătură convenabilă, că voi putea să îmi cer iertare de la Niall dacă va fii nevoie. Dar iată-mă după o nenorocită de săptămână în același stadiu, cu aceeași stare de rahat, pierzându-mi speranțele încet-încet…
Primele zile au fost un adevărat chin pentru mine. Abia am mâncat, abia am ieșit din cameră, abia am vorbit cu cineva. Defapt…cu cine aș mai putea vorbii acum, când nu mi-a mai rămas absolut niciun prieten? Mama mi-a observat starea și a bănuit cumva că are legătură cu Niall, dându-și seama că ne-am despărțit. A insistat pe acest subiect atât de mult încât am sfârșit țipând la ea, ignorând-o complet apoi deoarece, sinceră să fiu, nu știam ce altceva i-aș putea spune. Vina e mult prea mare și mă macină, mă consumă pe dinăuntru, iar gândul că propria mamă m-ar putea judeca pentru noaptea aia nenorocită mă sperie.
La două zile după acel incident am rămas surprinsă când Lily mi-a spus că prietena mea, Kate e aici și că vrea să vorbească cu mine. O mulțime de sentimente mi-au invadat corpul și a fost nevoie de fiecare nerv din acesta pentru a mă împotrivi să alerg pe scări, să merg la ea, să îi cad în genunchi și să îi spun că îmi doresc ca nimic din toate astea să nu se fii întâmplat, că am fost o prietenă de rahat și că e numai și numai vina mea. Dar nu am făcut lucrul ăsta, rușinea și vinovăția eclipsând celelalte gânduri, celelalte sentimente. Am pus-o pe Lily să mintă că nu sunt acasă, iar după ce Kate a plecat aceasta mi-a spus că mi-a transmis doar că îi pare rău pentru tot ceea ce a spus, lucru care m-a băgat și mai mult în ceață.
Mi-am petrecut ore în șir stând în pat, fixând cu privirea tavanul alb, refăcând anumite momente cu Niall, amintindu-mi chiar și de cele mai neînsemnate gesturi, iar de fiecare dată mă găseam cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, strângând în palmă lănțișorul cu acea cheie pe care mi-a dat-o în seara cinei cu familiile noastre: cheia inimii sale, acum distruse doar din vina mea. Mă gândeam la cum ar fii fost viața noastră, cum s-ar fii desfășurat totul dacă am fii plecat împreună de aici la facultate, dacă am fii locuit împreună. Îmi imaginam fel și fel de scenarii în care ne trezeam unul în brațele celuilalt, luam micul dejun împreună, apoi conduceam spre campus și ne despărțeam pentru a merge fiecare la orele sale, gândindu-ne bineînțeles toată ziua unul la celălalt, așteptând cu nerăbdare clipa în care ne vom revedea la finalul zilei. De asemenea îmi imaginam și posibilitatea în care noi am fi avut o oră împreună și ne-am fii uitat tot timpul unul la celălalt, furându-ne priviri ascunse în timp ce un professor s-ar fi agitat să ne predea lecțiile, enervat că absolut nimeni nu îl ascultă. Îmi imaginam că, după o zi în campus am fii ieșit undeva, fiind doar noi doi, explorând multe alte locuri, bucurându-ne unul de celălalt în fiecare sens posibil.
Cu siguranță lucrurile ar fii fost mult mai diferite…iar noi am fi fost fericiți.
Deși îmi făceau inima să se împartă în mici bucățele, continuam să gândesc tot felul de scenarii interminabile, reușind să mă obișnuiesc în cele din urmă cu durerea ascuțită pe care o simțeam în piept crescând din ce în ce mai mult…Iar în momente ca acelea, mă gândeam, oare voi putea trece vreodată peste tot ce am trăit cu Niall, peste toată iubirea pe care i-o port?
În a treia am primit un mesaj de la Harry, pe care însă nu am avut curajul să îl citesc. L-am șters imediat ce l-am primit și am încercat să îmi potolesc inima care îmi bătea necontrolat, dorindu-mi din toată ființa ca pe ecran să apară numele lui Niall. Dar nu s-a întâmplat lucrul ăsta. Am așteptat, privind ecranul telefonului, sperând ca acesta să sune. Nu știu de ce măcar îmi doream lucrul ăsta, chiar dacă știam că aștept în zadar. Pun pariu că Niall mă urăște și nu vrea să mai audă absolut nimic de mine, altfel…nu ar fii încercat să audă și partea mea de poveste? Nu ar fii încercat măcar să vorbească cu mine, să încercăm totuși să vedem dacă relația noastră mai merită o șansă? Cert este că Niall a încetat să mai lupte pentru mine încă din acea noapte. Aș fii vrut doar să îi mai aud vocea, să știu măcar dacă și el suferă la fel de mult ca și mine, sau să știu dacă a reușit să treacă peste tot ceea ce am avut, prin metodele sale.
Eram atât de amețită iar stările mele se schimbau atât de rapid încât mă recunoșteam cu greu. Până și fizic arătam teribil, cu niște pete purpurii de toată frumusețea sub ochi. Aceștia erau roșii de la plâns, de la faptul că nu am dormit mai deloc pentru că, îndată ce reușeam să îmi inchid genele îmi imaginam mâinile lui Zayn traversându-mi corpul în timp ce Niall intra în cameră, rămânând complet șocat datorită imaginii din fața lui. Nu știam dacă mai pot face față, nu știam cât voi mai putea să fac față.
În ziua următoare, ziua a patra am primit un apel de la un număr privat. Speram să fie Niall dar, încă odată, speranțele mi-au fost năruite în momentul în care, după ce am întrebat disperată cine este acea persoană a închis, căzând probabil victimă unui fel de glumă. Într-un fel mă împacasem cu gândul că el nu va mai suna, sau nu va mai veni să mă vadă. Dar gândul că nici măcar nu știam ce face în acel moment, dacă e bine sau dacă mai este măcar în țară mă îngrozea. Corpul începea să îmi tremure doar când, pentru o secundă, în minte îmi apărea probabilitatea ca Niall să se fii întors în America, reluându-și vechea viață de parcă nimic nu s-ar fii întâmplat între noi. Am căzut din nou pradă gândurilor, simțindu-mă din ce în ce mai slabă, din ce în ce mai vulnerabilă, întrebându-mă cât timp are să mai dureze până când voi ceda psihic. Nu mult, asta e sigur.
În ziua a cincea am avut parte de puțină odihnă, fiind extenuată datorită minții mele și a gândurilor care păreau mereu să alerge în cerc, făcându-mă mereu să mă consum, să mă gândesc la fel și fel de lucruri. Gânduri care nu încetau să apară, practice să năvălească în creierul meu și pe care nu eram în stare să le ignore.
În schimb, ziua a șasea a fost groaznică. În ziua a șasea nu am mai putut suporta toată această durere ascuțită din capătul pieptului, toată presiunea. În ziua a șasea efectiv m-am pierdut și am cedat psihic. Am început să plâng fără oprire, strângând cu putere o pernă la piept, gândindu-mă în același timp la totul și nimic. Imaginea blondului îmi apărea constant în minte și aș fi făcut orice ca să scap de ea chiar și pentru o secundă, o secundă în care să fiu capabilă să respir ușurată. Vedeam continuu ochii săi albaștrii, exact ca oceanul după ploaie, în fața ochilor mei și simțeam cum inima mi se oprește doar la gândul că nu îi voi mai revedea vreodată. Într-un moment în care pur și simplu nu mi-a mai păsat de acțiunile sale am trântit lampa de pe noptieră pe jos, luând apoi telefonul în mână, privind minute în șir poza cu noi doi din seara carnavalului, fiind una dintre puținele poze pe care le avem, făcându-mă să îmi dau seama că toate aceste sentimente pe care le am pentru el sunt cu mult mai puternice decât mi-aș fi imaginat vreodată, sunt mult mai puternice, intesitatea lor fiind încă un mister pentru mine. Îmi era atât de dor să îi simt atingerile, să îi strâng puternic mâna, să îi simt brațele sale puternice strângându-mă protectiv la pieptul său. Îmi era dor de vocea sa, îmi era dor de felul în care îmi spunea ‘iubire’, îmi era dor de toate momentele pe care le-am trăit împreună, chiar și de certurile pe care le-am avut.Îmi era atât de dor de el...
Am plâns până când am avut impresia că am rămas secată de lacrimi. Eram recunoscătoare în sinea mea că Lily nu a stat prea mult acasă în zilele astea pentru a vedea starea deplorabilă în care am ajuns. Tot în ziua a șasea am renunțat la orice speranță pe care am avut-o, ajungând la impresia că, dacă Niall nu a încercat să facă nimic până acum, lucrurile nu se vor mai schimba în viitor. Am ajuns la impresia că povestea noastră s-a terminat.
Ziua a șaptea, ziua de astăzi este puțin mai...ciudată. Încă îmi e dor de el și nu pot ajuta cu nimic acest sentiment, dar am încetat să mai sper. Și odată cu aceste speranțe...toate acele gânduri în care, în final ne vom găsi din nou calea unul către celălalt au încetat. Am încetat să mă gândesc la momentul împăcarii noastre, la momentul în care vom retrăi din nou fel de fel de momente unice, epice. Am dat drumul gândurilor să curgă încet, să îmi elibereze mintea.
Poate că...deși noi ne iubim, nu suntem făcuți să fim împreună.
* Din perspectiva lui Niall *
O săptămână. A trecut o nenorocită de săptâmână de când nu am văzut-o pe Jess, de când nu i-am auzit vocea caldă care de fiecare dată mă liniștește. Săptămâna asta a fost cea mai grea săptămână din viața mea, zilele, orele, minutele, chiar și secundele scurgându-se lent, atât de lent, de parcă ar fii fost toate împotriva mea, forțându-mă să trăesc o veșnicie cu această senzație, acest gol imens pe care îl am în stomac. Abia am putut să rezist fără ea, dar totuși, într-un fel sau altul, am făcut-o. În fiecare secundă a zilei aveam acea dorință de a merge la ea, de a îi spune că totul va fi bine, că nu s-a întâmplat nimic la petrecerea aia nenorocită și că am acuzat-o pe nedrept.
Dar nu am reușit să fac lucrul ăsta, pur și simplu nu am putut. Poate e mai bine ca amândoi să rămânem despărțiți, chiar dacă suferim.
Știu că merită să îi spun că tot rahatul ăla a fost o înscenare, la dracu, chiar merită dar nu pot să fac față sentimentului de vinovăție pe care îl simt. M-am purtat cu ea de parcă ar fii fost ultimul om de pe pământ, și, de fiecare dată când închid ochii văd scena în care am împins-o în perete fără să mă intereseze dacă o voi răni, plecând fără să mă uit în spate. Și nu e numai lucrul ăsta, faza e că Jess a suferit mult prea mult de pe urma mea. Nu mă merită, pur și simplu nu mă merită și nu știu de ce am crezut ca un prost că mă pot schimba pentru ea, că pot face ca relația noastră să meargă. Adevărul e că niciodată nu m-am schimbat chiar dacă, la un moment dat speram ca lucrul ăsta să fie adevărat. Am rămas un idiot, un idiot care încurcă lucrurile, care rănește persoanele din jurul lui în feluri inimaginabile.
Am distrus-o, am ruinat-o, doar pentru dorința de a o vedea suferind la fel de mult cum am suferit și eu. Ironic e faptul că m-am îndrăgostit nebunește de ea pe parcurs, și că acum aș fii în stare să îmi dau și viața doar pentru a o ști în siguranță. Jess merită pe cineva care să o trateze așa cum trebuie, care să nu o pună în situații stânjenitoare zi de zi, cineva care să aibă grijă de ea și să o prețuiască, cineva ca...George poate?
Sunt atât de prost. Da, sunt un prost pentru că o las să îmi scape printre degete. Dar așa e cel mai bine, ăsta e cel mai bun lucru care se poate întâmpla pentru ea. Tocmai de aceea refuz să îi spun că totul a fost o înscenare, tocmai de aceea am refuzat să îi dau vreun semn în tot acest timp. Poate dacă ea...dacă ea va crede cu adevărat că m-a înșelat, că o urăsc, poate...va reuși să mă uite, să treacă peste tot prin ceea ce am trecut împreună. Poate că, cu timpul va uita în totalitate de mine și în felul acesta, fiind departe de ea, nu voi mai putea să o rănesc. M-am gândit atât de mult la mine până acum încât nu mi-am dat seama că vreau tot ceea ce e mai bun pentru ea, că vreau să fie fericită. Iar singurul mod în care Jess va fii fericită este cât mai departe posibil de mine.
La dracu, o iubesc atât de mult și totul mi se pare o mare prostie. Dar nu voi da înapoi acum, nu pot da înapoi acum. După petrecerea aia nenorocită am reușit să mă abțin să mai beau chiar dacă îmi doream lucrul ăsta, chiar dacă îmi doream să uit de tot și de toate. Imaginea sa era prezentă constat în mintea mea, făcându-mă să îmi doresc să o țin în brațe o eternitate, fără să îi mai dau drumul niciodată. Într-o seară chiar am îmbrățișat o pernă, încercând să îmi imaginez că e Jess, că totul e bine, că încă suntem împreună și că suntem fericiți.
Până și Liam s-a arătat a fi extrem de îngrijorat și nu m-a lăsat până nu i-am spus tot ce am de gând să fac, sfârșind prin a-mi explica că procedez greșit și că cel mai bine e ca ea să decidă ce e bine și ce e nu pentru viitorul ei. La dracu, cine se crede să îmi dea sfaturi? Știu ce trebuie să fac și știu că trebuie să stau departe de Jess. Dacă am reușit să fac lucrul ăsta o săptămână atunci...voi reuși încă o săptămână, și încă o săptămână, până când mă voi obișnui. Poate că, odată cu trecerea timpului și durerea asta imensă pe care o simt înăuntrul meu va dispărea.
Nu pot nega însă faptul că îmi e al dracului de dor de ea și știu că ma va distruge momentul în care o voi vedea fericită, lângă o altă persoană. Dar îmi asum orice risc, și prefer să fiu eu cel care suferă doar pentru a o vedea fericită.
În toate aceste zile în care am fost separați mi-am dat seama că nu voi fi capabil să simt o asemenea iubire pentru o altă persoană diferită de Jessica. Că nu voi fi capabil să privesc o altă persoană în modul în care o privesc pe ea, că nu voi putea să trec vreodată peste dragostea pe care i-o port. Tocmai de aceea...în ziua a patra, am cedat. Câteva lacrimi și-au făcut apariția în ochii mei și s-au scurs în liniște pe obraji, râzând în același timp de ipostaza penibilă în care am ajuns. Eu, plângând ca o fată era singurul lucru la care m-aș fi gândit odată ce am ajuns din America. Dar m-am eliberat, lăsând câteva țipete înfundate să îmi iasă printre buze, blestemându-mi viața și situația în care sunt prins.
Până atunci am stat cu ochii pe ecranul telefonului, vrând să o apelez doar pentru a-i spune adevărul. Doar pentru a-i auzi vocea, doar pentru a vedea dacă suferă la fel de mult cum o fac și eu. Am stat și m-am holbat la ecran, gândindu-mă dacă ar trebui sau nu să o sun. Dar de fiecare dată telefonul meu sfârșea aruncat în celălalt colț al camerei. Asta până în ziua a patra. Am sunat-o cu număr privat doar pentru a-i auzi vocea. Doar pentru a vedea dacă suferă. Mi-a răspuns timid, întrebându-mă cine sunt dar nu am reușit să spun nimic. Într-un fel sau altul vocea sa mi-a alinat puțin durerea, dându-mi parcă putere să rezist alte câteva zile fără ea. Așa că am închis apelul și am aruncat din nou telefonul în celălalt colț al camerei.
Mereu mi-a apărut în minte acest gând și...până acum m-am temut să îl spun cu voce tare, m-am temut defapt să recunosc acest lucru. Dar dacă...deși ne iubim, nu suntem făcuți să fim împreună?
# Aştept păreri, sper să vă placă. xoxo