Hidden Truth || Niall Horan F.F.

Chapter 82

O săptămână. A trecut o săptămână de când l-am văzut pe Niall, de când i-am auzit vocea, de când i-am simțit buzele moi presate asupra alor mele în acel sărut care m-a lăsat atât de confuză încât am crezut că voi înnebuni căutându-i explicații. Am crezut că nu voi rezista, că voi ceda psihic pe zi ce trece, dar o mică parte din mine spera că o nouă zi va aduce schimbări, că lucrurile vor lua o întorsătură convenabilă, că voi putea să îmi cer iertare de la Niall dacă va fii nevoie. Dar iată-mă după o nenorocită de săptămână în același stadiu, cu aceeași stare de rahat, pierzându-mi speranțele încet-încet…

Primele zile au fost un adevărat chin pentru mine. Abia am mâncat, abia am ieșit din cameră, abia am vorbit cu cineva. Defapt…cu cine aș mai putea vorbii acum, când nu mi-a mai rămas absolut niciun prieten? Mama mi-a observat starea și a bănuit cumva că are legătură cu Niall, dându-și seama că ne-am despărțit. A insistat pe acest subiect atât de mult încât am sfârșit țipând la ea, ignorând-o complet apoi deoarece, sinceră să fiu, nu știam ce altceva i-aș putea spune. Vina e mult prea mare și mă macină, mă consumă pe dinăuntru, iar gândul că propria mamă m-ar putea judeca pentru noaptea aia nenorocită mă sperie.

La două zile după acel incident am rămas surprinsă când Lily mi-a spus că prietena mea, Kate e aici și că vrea să vorbească cu mine. O mulțime de sentimente mi-au invadat corpul și a fost nevoie de fiecare nerv din acesta pentru a mă împotrivi să alerg pe scări, să merg la ea, să îi cad în genunchi și să îi spun că îmi doresc ca nimic din toate astea să nu se fii întâmplat, că am fost o prietenă de rahat și că e numai și numai vina mea. Dar nu am făcut lucrul ăsta, rușinea și vinovăția eclipsând celelalte gânduri, celelalte sentimente. Am pus-o pe Lily să mintă că nu sunt acasă, iar după ce Kate a plecat aceasta mi-a spus că mi-a transmis doar că îi pare rău pentru tot ceea ce a spus, lucru care m-a băgat și mai mult în ceață.

Mi-am petrecut ore în șir stând în pat, fixând cu privirea tavanul alb, refăcând anumite momente cu Niall, amintindu-mi chiar și de cele mai neînsemnate gesturi, iar de fiecare dată mă găseam cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, strângând în palmă lănțișorul cu acea cheie pe care mi-a dat-o în seara cinei cu familiile noastre: cheia inimii sale, acum distruse doar din vina mea. Mă gândeam la cum ar fii fost viața noastră, cum s-ar fii desfășurat totul dacă am fii plecat împreună de aici la facultate, dacă am fii locuit împreună. Îmi imaginam fel și fel de scenarii în care ne trezeam unul în brațele celuilalt, luam micul dejun împreună, apoi conduceam spre campus și ne despărțeam pentru a merge fiecare la orele sale, gândindu-ne bineînțeles toată ziua unul la celălalt, așteptând cu nerăbdare clipa în care ne vom revedea la finalul zilei. De asemenea îmi imaginam și posibilitatea în care noi am fi avut o oră împreună și ne-am fii uitat tot timpul unul la celălalt, furându-ne priviri ascunse în timp ce un professor s-ar fi agitat să ne predea lecțiile, enervat că absolut nimeni nu îl ascultă. Îmi imaginam că, după o zi în campus am fii ieșit undeva, fiind doar noi doi, explorând multe alte locuri, bucurându-ne unul de celălalt în fiecare sens posibil.

Cu siguranță lucrurile ar fii fost mult mai diferite…iar noi am fi fost fericiți.

Deși îmi făceau inima să se împartă în mici bucățele, continuam să gândesc tot felul de scenarii interminabile, reușind să mă obișnuiesc în cele din urmă cu durerea ascuțită pe care o simțeam în piept crescând din ce în ce mai mult…Iar în momente ca acelea, mă gândeam, oare voi putea trece vreodată peste tot ce am trăit cu Niall, peste toată iubirea pe care i-o port?

În a treia am primit un mesaj de la Harry, pe care însă nu am avut curajul să îl citesc. L-am șters imediat ce l-am primit și am încercat să îmi potolesc inima care îmi bătea necontrolat, dorindu-mi din toată ființa ca pe ecran să apară numele lui Niall. Dar nu s-a întâmplat lucrul ăsta. Am așteptat, privind ecranul telefonului, sperând ca acesta să sune. Nu știu de ce măcar îmi doream lucrul ăsta, chiar dacă știam că aștept în zadar. Pun pariu că Niall mă urăște și nu vrea să mai audă absolut nimic de mine, altfel…nu ar fii încercat să audă și partea mea de poveste? Nu ar fii încercat măcar să vorbească cu mine, să încercăm totuși să vedem dacă relația noastră mai merită o șansă? Cert este că Niall a încetat să mai lupte pentru mine încă din acea noapte. Aș fii vrut doar să îi mai aud vocea, să știu măcar dacă și el suferă la fel de mult ca și mine, sau să știu dacă a reușit să treacă peste tot ceea ce am avut, prin metodele sale.