Trei ani mai târziu...
Lucy P.O.V
Dimineaţa sunt trezită de cineva şi anume Angello care are chef să mă sâcâie.
-Iubito, haide trezeşte-te! Întârziem la birou şi trebuie s-o ducem pe Sofi la grădiniţă. îmi şopteşte la ureche şi-mi depune mici sărutări umede pe gât.
Îmi ridic capul dintre perne privindu-l şi îl văd zâmbind.
-Bună dimineaţa! mormăi şi mă ghemuiesc la pieptul său.
-Bună dimineaţa, iubito! îmi spune şi mă sărută tandru.
Mă ridic din pat somnoroasă şi îmi fac drum spre camera lui Sofi pentru a o trezi. Îi place să doarmă la fel de mult ca şi nouă. După cum am spus, prinţesa noastră doarme buştean. Mă apropii de patul său şi încep s-o mângâi pe păr, după care îi sărut fruntea. Doar aşa îi place să se trezească.
-Bună dimineaţa, micuţa mea! îi spun când văd că îşi deschide ochişorii săi frumoşi.
-Mami! îmi spune şi îşi duce mânuţele după gâtul meu, ridicând-o în braţe şi mă învârt cu ea.
-Haide, alintată mică! Trebuie să ne îmbrăcăm pentru că vom întârzia la grădi, scumpa mea. îi spun şi dă afirmativ din cap.
-Deci, cu ce vrei să te îmbrac? o întreb în timp ce ne îndreptăm amândouă spre dulapul său cochet.
-Cu o lochiţă. îmi spune ţopăind şi este adorabilă când încă mai stâlceşte unele cuvinte.
Încă tot nu reuşeşte să spună litera 'R', dar pe parcurs cu siguranţă i se va corecta această mică greşeală de vorbire.
O schimb în rochiţa pe care şi-a ales-o ea singurică şi coborâm jos pentru a pregăti micul dejun. Sunt ajutată de micuţa mea la lucrurile mai mărunte şi aşezăm totul frumos pe masă când este gata, chemându-l şi pe Angello.
După micul dejun am aşezat-o pe Sofi pe canapea să se uite la desene şi cât timp ea este ocupată, noi urcăm pentru a ne face un duş rapid. Îmi aleg nişte haine pentru birou şi le îmbrac rapid la fel făcând şi Angello, îmi aranjez părul şi machiajul cât de cât, iar acum suntem gata amândoi.
Urcăm în maşină, iar Sofi urcă pe bancheta din spate şi după ce îi pun centura pornim spre grădiniţă.
Ajungem într-un sfert de oră şi cobor cu Sofi de mânuţă din maşină. Înainte s-o las pe mâna educatoarei, mă aplec puţin pentru a ajunge la înălţimea sa şi îi cuprind făţa în palme.
-Sofi, să fii cuminte şi s-o asculţi pe doamna educatoare! Bine, scumpa mea? Noi o să ne întoarcem repede, îţi promit.
-Da, mami. îmi spune şi o sărut pe ambii obrăjori.
Înainte să plec îi mai depun un sărut pe frunte şi îi fac cu mâna. Doamna educatoare o ia de mână şi pornesc spre intrare, dar se întoarce spre mine şi îmi întoarce salutul. Doamne, îmi este atât de greu să mă despart de ea chiar şi pentru câteva ore! Chiar dacă de un an a început să meargă la grădiniţă, aşa se întâmplă în fiecare dimineaţă. Acesta a devenit cumva ca un "ritual" al nostru. Îi arunc o ultimă privire şi urc înapoi în maşină alături de Angello.
-Ce s-a întâmplat, iubito? mă întreabă şi îmi cuprinde mâna într-a sa.
-Nimic. Doar că încă îmi este foarte greu să mă despart de ea.
-Ştiu, scumpo. Şi mie îmi este la fel de greu. îmi spune, sărutându-mi mâna şi pornim spre birou.
Ajungem în câteva minute şi ne apucăm de muncă, asta făcând în următoarele ore. Acum mă aflu în biroul lui Angello şi luăm amândoi prânzul, până la un moment dat când se aude soneria telefonului meu. Mă ridic din braţele sale şi merg spre canapeaua unde se află geanta mea, scotând telefonul. Mă uit la numele apelantului şi văd că mă sună educatoarea Sofiei. Oare s-a întâmplat ceva cu scumpa mea? Dumnezeule, dar dacă a păţit ceva?
-Da. îi răspund numaidecât şi-i pot auzi respiraţia agitată.
-Sofia...
-S-a întâmplat ceva cu Sofi? o întreb şi încep să am o presimţire rea.
-Sofia... Sofia...a dispărut. îmi spune şi simt cum mi se taie respiraţia când realizez ce tocmai a spus.
-Poftim?! Cum adică a dispărut?
-A dispărut pur şi simplu. Nici noi nu ştim cum a putut fugi. Am căutat-o cu toţii prin toată grădiniţa şi nu este de găsit. Vă rog, veniţi repede aici şi vă voi explica totul!
-Venim acum! reuşesc să-i spun şi închid apelul.
Simt cum picioarele mi se înmoaie şi cad în genunchi, tremurând din toate încheieturile. Nu! Nu se poate întâmpla aşa ceva.
-Iubito, eşti bine? S-a întâmplat ceva cu Sofi? Şi cine anume a dispărut? îi aud vocea lui Angello şi mă ridică de jos, aşezându-mă pe canapea.
-Sofi... Sofi a dispărut. îi spun de abia găsindu-mi cuvintele şi îmi simt obrajii umeziţi de lacrimi.
-Cum adică Sofi a noastră a dispărut?! Nu! Nu se poate. spune şi îl văd cu ochii în lacrimi la fel ca şi mine.
-Ba da. Din păcate, da. Trebuie... Trebuie s-o găsim. Vino! îi spun şi plecăm repede înapoi spre grădiniţă.
Doamne, te rog ca fetiţa mea să nu păţească nimic! Nu ştiu ce m-aş face dacă ea ar păţi ceva şi nu ne-am ierta-o nici unul dintre noi.
În câteva minute care mi s-au părut ore ajungem în faţa grădiniţei, văzând-o pe doamna educatoare care ne aşteaptă în faţa porţii. Coborâm din maşină şi mergem grăbiţi spre ea.
-Fetiţa mea! Unde a dispărut fetiţa mea?! o întreb disperată şi îi simt mâna lui Angello care şi-o aşează pe umărul meu pentru a mă linişti.
-Vă rog să vă liniştiţi! O vom găsi?
-Cum aş putea să mă liniştesc?! Fetiţa mea a dispărut şi asta doar din cauza voastră! N-aţi putut să supravegheaţi un copilaş de cinci ani? îi spun devenind din ce în ce mai nervoasă şi îmi vine s-o strâng de gât când văd cum îşi lasă privirea în jos făcând pe nevinovată.
-Iubito, te rog linişteşte-te! Nu rezolvăm absolut nimic dacă ţipăm unul la celălalt. Important este s-o găsim pe micuţa noastră. îmi şopteşte la ureche şi încerc să mă liniştesc aşa cum mi-a spus.
Ştiu că are dreptate, dar mă enervează la culme când o văd pe individa din faţa mea neputincioasă şi nu poate să facă nimic ca să îmi găsească fetiţa.
-Spuneţi-ne, va rog, ce s-a întâmplat! Cum s-a ajuns la asta? îi spune de data aceasta Angello, fiind mult mai calm decât mine.
-Totul a fost bine de când aţi adus-o. S-a jucat cu prietenii săi ca de obicei, până la un moment dat. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar Sofia a tras-o de păr pe una dintre fetiţe. Chiar nu îmi pot da seama de la ce a început totul, dar am fost nevoită s-o pedepsesc. Am pus-o la colţ pe un scăunel şi o vedeam supărată. Ne-am continuat activităţile cu restul copiilor şi când mi-am aruncat privirea să văd ce face, scăunelul era gol. Doar ghiozdănelul său l-am găsit.
-Poftim?! Cum adică Sofi a tras-o de păr pe o fetiţă? Nu! Nu are cum. Fetiţa mea n-ar face aşa ceva. îi spun, nevenindu-mi să cred ce tocmai mi-a spus.
-Din păcate, este adevărat. Şi eu am rămas surprinsă când am văzut-o. Ea nu a avut un astfel de comportament până acum. ne spune cu părere de rău şi ne întinde ghiozdanul Sofiei.
-Atunci ne cerem scuze în numele ei. Ea chiar nu se comportă aşa de obicei. Dar chiar nu a vazut-o nimeni când a dispărut? îl aud pe Angello spunându-i.
Eu nici nu mai sunt în stare să vorbesc.
-Este în regulă. Îmi pare sincer rău. I-am întrebat pe toţi oamenii care lucrează aici şi nici unul nu a văzut-o. ne spune şi după ce ne sfătuieşte să mergem la poliţie pentru a o da dispărută, se întoarce înapoi în clădire.
-Iubitule, ce ne facem acum? De unde să începem s-o căutăm? îl întreb şi dau din nou frâu lacrimilor, în timp ce strâng ghiozdanelul prinţesei mele la piept.
Doamne, cred că o să-mi pierd minţile în curând dacă n-o găsim!
-O s-o găsim, scumpo. Trebuie s-o găsim. îmi spune şi mă strânge la pieptul său.
*
După ore îngrozitoare de căutări prin tot oraşul, tot n-am găsit-o pe micuţa noastră şi amândoi suntem mai mult decât disperaţi. Am mers şi la poliţie şi i-am rugat să ne sune în caz că este găsită vreo fetiţă de cinci ani care poate este a noastră. Le-am dat şi o poză cu prinţesa noastră şi sper din suflet s-o găsească. I-am anunţat pe cei de acasă care s-au îngrijorat foarte tare, iar acum o căutăm cu toţii pe Sofi. Sper să nu fi păţit nimic şi să fie bine.
*În urmă cu câteva ore*
Perspectiva autorului
Totul bine şi frumos la grădiniţă până când un incident neprevăzut se întâmplă. Micuţa Sofia îl place foarte mult pe unul dintre băieţeii care sunt în grupă cu ea şi anume, Andy. Este un băieţel foarte frumuşel, brunet care a început să "frângă inimi" încă de la vârsta aceasta.
Este plăcut nu doar de Sofi, ci şi de majoritatea fetiţelor din grădiniţă, mai ales "rivala" Sofiei, Kim. Şi ea este o fetiţă frumușică şi drăguţă cu toată lumea, mai puţin cu Sofi. Acesteia îi face "zile fripte" ca şi cea de astăzi.
Sofia de ceva vreme a început să petreacă din ce în ce mai mult timp cu micuţul Andy şi să se joace mai mereu împreună, iar acest lucru a făcut-o cam invidioasă pe Kim care a acţionat imediat. De cum l-a văzut pe Andy în apropierea Sofiei, Kim l-a luat de mânuţă şi îi dă un pupic pe obraz , după care pleacă amândoi să se joace împreună, lasând-o pe Sofi de izbelişte. Aceasta când se vede singură şi nemaibăgată în seamă de băieţelul pe care-l place, merge spre cei doi şi o trage furioasă pe cealaltă fetiţă de păr. În acel moment doamna educatoare o vede pe Sofi cum a tras-o de păr pe Kim şi o pedepseşte, punând-o să stea la colţ pe 'scăunelul ruşinii'. Sofia se întristează foarte tare şi începe să plângă, spunând că vrea la părinţii săi.
Când nu o vede nimeni, aceasta se face nevăzută şi iese din grădiniţă, începând să alerge printre mulţimea de oameni. Nici ea nu ştia unde se îndreaptă mai exact şi nici drumul spre casă nu şi-l amintea prea bine. Voia doar să dispară din acel loc şi să ajungă acasă la părinţii săi. Ajunge într-un parc şi îşi caută un loc unde să stea, aşezându-se într-un final la umbra unui copac. Îşi strânge genunchii micuţi la piept şi continuă să plângă, temându-se că se va întuneca în curând şi nu o va mai găsi nimeni. Tot ce îşi dorea ea acum este să ajungă acasă la părinţii săi care probabil vor fi foarte supăraţi că a fugit de la grădiniţă.
Cu ochişorii săi mari şi plini de lacrimi se uită la oamenii necunoscuţi care trec pe lângă ea fără să o vadă sau s-o bage în seamă. Deja razele roşiatice ale soarelui se observau printre copaci şi micuţa noastră îşi dăduse seama că în curând se va însera, iar ea se temea din ce în ce mai tare. Însă la un moment dat, cineva se pare că a observat-o şi se apropie de ea, Sofi ridicânu-şi privirea speriată spre acea persoană. Dar ce o surprinde pe fetiţă este că acea persoană misterioasă este de fapt o femeie foarte frumoasă care îi zâmbeşte cald.
-Micuţo, eşti bine? De ce plângi? o întreabă pe fetiţa superbă care i-a atras atenţia şi se lasă pe vine pentru a fi amândouă la aceeaşi înălţime.
-M-am pieldut şi nu stiu cum să azung la pălinţii mei. îi spune şi începe din nou să plângă.
-Oh, Doamne! Te rog, nu mai plânge! O să te ajut eu să ajungi înapoi la părinţii tăi, bine?
-D-Da...
-Dar cum te numeşti? Şi câţi anişori ai?
-Sofia. Am cinci ani.
-Mulţi înainte, frumuşico! Numele meu este Casey. Bănuiesc că nu ştii drumul spre casă, nu-i aşa?
-N-Nu... îi spune fetiţa timidă, privind-o cu ochii mari pe frumoasa femeie din faţa sa.
-Of... Atunci trebuie să mergem la poliţie. Sigur părinţii tăi te-au dat dispărută şi aşteaptă probabil cu sufletul la gură să fii găsită. Haide, o să te duc eu! Nu trebuie să-ţi fie frică de mine pentru că nu îţi fac nimic. îi spune şi-i cuprinde mânuţa în palma sa, iar cea mică dă afirmativ din cap.
Sofi se ridică de pe iarbă, fiind ajutată de Casey şi o apucă de mână, pornind amândouă spre secţia de poliţie. Dar ceea ce nu ştia Casey este că fetiţa pe care a început s-o îndrăgească şi tocmai a întâlnit-o în parc este de fapt fiica unor prieteni extrem de apropiaţi ei şi iubitului său pe care nu i-a mai văzut demult.
*Ziua precedentă, undeva în Londra*
Casey P.O.V
După ore obositoare petrecute la restaurantul pe care îl deţinem eu şi iubitul meu Luciano, ne trântim obosiţi pe canapea. Se pare că nu este atât de aşor pe cât pare să manageriezi un restaurant şi unul care este plin mai toată ziua. Dar nu ne putem plânge pentru că această afacere s-a dovedit a fi un mare succesc de care suntem foarte mândri şi este în plină ascensiune. De trei ani încoace locuim aici, în Londra şi am reuşit cu greu să deschidem aceste restaurante cu specific italienesc, dar au meritat toate eforturile noastre. Suntem extrem de fericiţi de ceea ce am putut realiza într-un timp relativ scurt.
Sunt scoasă din gândurile mele când îmi aud telefonul sunând în geantă şi mă ridic din braţele scumpului meu iubit, grăbindu-mă să răspund. Poate este ceva important, dar sper să fie de bine. Chiar nu am starea necesară să primesc vreo veste proastă sau să-mi mai bat capul cu alte lucruri. Însă toate temerile mele încep să se adeverească atunci când văd numele mamei pe ecran. Oh, Doamne! Oare s-a întâmplat ceva rău? Vorbim destul de des la telefon şi nu mi-a dat impresia vreodată că s-ar fi întâmplat ceva, dar acest apel mă face oarecum să mă simt ciudat şi să am o presimţire rea. Îi răspund numaidecât şi parcă mi se taie respiraţia atunci când îi aud suspinele şi hohotele de plâns în difuzorul telefonului.
-Mamă?! S-a întâmplat ceva rău? De ce plângi? o întreb cu vocea tremurândă şi aştept cu nerăbdare să aflu ce a păţit.
-Scumpo...
-Mamă, te rog spune-mi odată ce s-a întâmplat! o rog şi încep să devin din ce în ce mai îngrijorată.
-Tatăl tău...este la spital! reuşeşte cu greu să-mi spună şi simt cum mi se înmoaie picioarele când aud.
-Poftim?! Cum adică tata este la spital? Dar cum s-a întâmplat? De ce? o întreb şi procesez cu greu vestea oribilă pe care tocmai mi-a dat-o.
Mă aşez pe cel mai apropiat scaun pentru că voi cădea cu siguranţă dacă mai rămân mult în picioare, încă ţinând telefonul la ureche.
-Acum câteva zile i s-a făcut rău şi a făcut temperatură foarte mare. M-am speriat îngrozitor şi am chemat de urgenţă ambulanţa, care l-a dus la spital. A fost consultat şi i s-au făcut analize, şi...şi... Şi au depistat că suferă de insuficienţă renală. îmi spune şi o aud cum începe din nou să plângă.
-Poftim?! Nu! Nu poate fi adevărat! Mamă, ce tot spui acolo?
-Din păcate este adevărat, scumpo. Am sperat că se va rezolva totul cu un tratament, dar starea lui este destul de gravă. Are...are nevoie urgentă de un transplant. Dar vestea bună este că i s-a găsit un rinichi din străinătate care este compatibil cu al său. Am reuşit să vorbesc cu tatăl tău şi mi-a spus că vrea din tot sufletul să te revadă. Însă el se pare că nu este atât de optimist şi îmi tot repetă că nu va mai reuşi să te vadă înainte de a... îmi spune plângând şi o întrerup înainte să spună vreo prostie.
Nu! Nu o voi lăsa să spună asemenea prostii!
-Mamă, opreşte-te! Te rog, nu spune asta! ţip, plângând în acelaşi timp şi îmi simt inima sfâşiată de durere.
-Ştiu că îţi este greu să auzi asta, scumpo. Şi nouă ne este, dar trebuie să te întorci. Te rog, întoarce-te în ţară! Îşi doreşte foarte mult să te vadă şi îi va face bine să te aibă lângă el. La fel şi eu. Măcar avem o speranţă şi aceea de a trece cu bine peste operaţie. Cel mai greu a trecut.
-Bineînţeles că vin, mamă. O să iau primul avion şi voi ajunge repede la voi. Asta este o veste minunată şi sunt sigură că va trece cu bine şi peste asta. Tăticul meu este puternic. Dar te rog, spune-i că voi veni şi să nu-şi facă griji. O să se facă bine. Nu-i permit să ne părăsească! îi spun printre suspine.
Îmi dă toate detaliile unde se află şi ne luăm 'La revedere', închizând apelul. Doamne, nu-mi vine să cred! Cum este posibil aşa ceva? Eu îl ştiam bine pe tata şi nu mi-a dat vreo bănuială că ar fi bolnav de câte ori am vorbit cu el la telefon. Chiar nu-mi vine să cred. Sper din tot sufletul să nu păţescă ceva şi să se facă bine. Nu ştiu ce m-aş face dacă n-ar mai fi printre noi sau dacă ar păţi ceva. Trebuie să-l văd! Trebuie să mă întorc urgent acasă!
-Iubito? Ce s-a întâmplat? Au păţit părinţii tăi ceva? îi aud vocea iubitului meu şi mă cuprinde în braţe, eu începând să plâng fără oprire la pieptul său.
-Iubirea mea, te rog spune-mi ce s-a întâmplat! îmi spune şi îmi şterge tandru şiroaiele de lacrimi de pe obraji.
-Mama m-a sunat... Şi...şi mi-a spus că...tata...este în spital. Este...este grav bolnav şi...şi are nevoie de un transplant de rinichi urgent. reuşesc să-i spun printre suspine şi simt cum mi se rupe sufletul doar când mă gândesc la tata.
Dacă are dureri sau dacă are nevoie de ceva? Nu! Nu mai pot sta departe de ei atât timp cât îl ştiu în această stare, cât timp o ştiu pe mama suferind atât de tare.
-Tre-Trebuie să mă...întorc în ţară. mormăi, simţind cum aerul din plămâni dispare încetul cu încetul.
-Iubito, te rog mult, linişteşte-te! Totul o să fie bine. Tatăl tău se va vindeca, îţi promit. Şi dacă ai impresia că te-aş lăsa să mergi singură, te înşeli. Vom merge împreună şi voi fi alături de tine. îmi spune şi nici nu mai sunt în stare să-i răspund, aşa că îl îmbrăţişez strâns ca şi când acesta este ultimul lucru pe care îl voi face.
-Mama mi-a dat şi o veste bună. A spus că tatei i s-a găsit un rinichi compatibil şi că îl vor opera în curând.
-Asta este minunat, iubito! Ai văzut? Ţi-am spus eu că tatăl tău se va face bine.
-Da, iubitule. Dar dacă nu va supravieţui operaţiei? îi spun şi gândul că încă îl pot pierde pe tata, mă face să tremur de frică.
-Iubita mea, trebuie să fii optimistă. Când o să-l vezi, tu va trebui să-i dai putere şi încredere. îmi spune şi îi cam dau dreptate.
Mai stăm aşa îmbrăţişaţi câteva minute până când realitatea mă loveşte parcă în moalele capului. Mă desprind cu părere de rău din îmbrăţişarea sa caldă şi nu pot să cred că am uitat complet de unul dintre cele mai importante lucruri pe care nu-l putem lăsa baltă.
-Iubitule, dar cu restaurantele ce se va întâmpla cât timp lipsim noi? îl întreb şi habar n-am ce vom face.
-Scumpo, nu-ţi face griji! O să las pe cineva de încredere care se va ocupa de ele cât timp noi vom fi plecaţi. îmi spune şi-l aprob uşor din cap, acesta depunându-mi un sărut cald pe frunte.
Nici nu vreau să mă gândesc ce m-aş face fără el. Dacă n-ar fi lângă mine, cred că eram demult căzută la pământ şi nu puteam face faţă în asemenea momente grele. El şi tata sunt cei mai importanţi bărbaţi din viaţa mea şi nu mi-aş ierta-o niciodată dacă unul dintre ei ar păţi ceva rău.
Când reuşesc să-mi mai revin puţin, încep să mă pregătesc pentru plecare în timp ce scumpul meu caută pe internet bilete pentru cel mai apropiat zbor spre casă. Se pare că spre norocul meu şi găseşte unul care va avea loc peste o oră şi jumătate. Într-un bagaj micuţ împachetez rapid câteva haine de schimb pentru amândoi şi alte lucruri de care avem nevoie. După ce ne facem un duş rapid şi ne schimbăm în nişte haine mai lejere, pornim spre aeroport. De abia aştept să ajung acasă şi să-i revăd pe toţi. Nu am mai fost pe meleagurile natale de trei ani pentru că amândoi am fost foarte ocupaţi şi de abia am mai avut timp de noi.
După un zbor de câteva ore care a trecut repede spre surprinderea mea, ajungem la aeroportul din Verona. Când mă vad ieşită din avion şi cu bagajul recuperat, pornesc cu paşi repezi spre ieşire, fiind urmată îndeaproape de Luciano. Cu un taxi ajungem în jumătate de oră în faţa casei unde am crescut şi ne lăsăm bagajul jos, după care pornim din nou la drum, de data aceasta spre spitalul unde este internat tata. Nici nu mă pot gândi la nimic altceva în afară de el şi nu mă voi linişti până când nu-l voi vedea.
Ajungem în câteva minute şi nu-l mai aştept pe Luciano să coboare din taxi, începând să alerg spre intrarea în spital. Întreb disperată recepţionera unde este salonul tatălui meu şi după ce îmi spune ceea ce i-am cerut, pornesc din nou în căutarea salonului. Îl aud pe Luciano strigându-mă din urmă şi mă ajunge cu greu. Când văd numărul indicat de tipa aceea gravat pe uşă, respir uşurată şi în acelaşi timp gâfâi epuizată la fel ca Luciano. Mă rezem puţin de umărul său pentru a-mi putea păstra echilibrul şi cu inima cât un purice, deschid uşa salonului. O văd pe mama plângând la căpătâiul tatălui meu, fiind aşezată pe un fotoliu şi mă apropii de ei.
-Mamă, tată! reuşesc să spun printre lacrimile ce au început să-mi curgă şi îi atrag atenţia mamei.
Se ridică de îndată şi vine spre noi, îmbrăţişându-ne strâns.
-Scumpa mea, ai venit! Mi-a fost atât de dor de voi! îi aud vocea mamei care are faţa îngropată în părul meu şi mă strânge tare în braţe.
-Bineînţeles că am venit, mamă. Şi nouă ne-a fost foarte dor de voi. Tu cum te simţi? Dar tata... Tata cum se simte? îi spun şi îmi îndrept privirea spre patul unde zece tatăl meu.
-Eu sunt bine, dar mi se rupe sufletul să-l văd aşa. Acum doarme. Dacă vrei, eu ies şi vă las să vorbiţi cu el când se va trezi.
-Da, mamă, te rog. Dar te implor, dute acasă măcar pentru o oră să mănânci ceva şi să te odihneşti puţin. O să stăm noi de veghe până te vei întoarce. îi spun şi-i cuprind palma caldă într-a mea.
-Nu plec încă de aici, scumpo. Stai liniştită, eu sunt bine! Te aştept pe hol. îmi spune şi aprob într-un final din cap, văzând-o cum părăseşte salonul.
Îmi trag un scaun lângă patul tatei şi îmi aşez mâna peste a sa, simţind cum lacrimile îmi invadează din nou ochii.
-Iubito, vrei să ies şi eu? îi aud vocea iubitului meu în timp ce îşi aşează mâna pe umărul meu într-un mod liniştitor.
-Da, dacă nu te superi.
-Iubito, bineînţeles că nu mă supăr. Atunci eu te aştept pe hol împreună cu mama ta şi vă las să vorbiţi în linişte, bine? îmi spune şi dau afirmativ din cap, după care îmi depune un sărut pe obraz şi-l aud ieşind din salon.
Când mă văd singură în salon, îmi lipesc obrazul de palma sa şi încep şă plâng în hohote. Chiar nu mă pot abţine când îl văd în starea aceasta. Îmi pot da seama că este mult mai palid şi slăbit de cum mi-l aduc eu aminte ultima oară.
Un sentiment de vinovăţie mă cuprinde atunci când mă gândesc că nu i-am fost alături şi nu am fost lângă el în ultimii trei ani.
-Tată, te rog deschide ochii! Uite, am venit şi acum sunt lângă tine. Te rog, trezeşte-te şi spune-mi că eşti bine. Te rog... Te rog... îi spun printre suspine şi-i sărut mâna care i-a devenit rece.
-Casey, fetiţa mea... Eşti...eşti aici. îi aud vocea răguşită şi îmi ridic brusc capul de pe palma sa.
-Tata... Te-ai trezit! Cum te simţi? îl întreb când văd că îşi deschide ochii şi mă priveşte cald.
-Slăbit, dar mă bucur nespus să te văd.
-Şi eu, tată. Mi-a spus mama totul, dar să ştii că o să fii bine. îi spun, mângâindu-i uşor obrazul.
-Scumpa mea, te rog... Nu vreau să-ţi faci speranţe deşarte şi după aceea să suferi dacă cumva nu mă voi mai trezi. îmi spune şi nu-mi vine să cred cât de pesimist gândeşte.
-Tată, te rog nu mai spune asta! Tu o să te faci bine, ai să vezi... N-o să-ţi permit să ne părăseşti, ai înţeles?! îi spun printre lacrimi şi-l cuprind în braţe, aşezându-mi capul pe pieptul său.
Îi simt mângâierea caldă pe părul meu şi continui să plâng. Mă simt atât de disperată şi neputincioasă cum nu am fost în viaţa mea. Nu vreu să-l pierd! Chiar nu vreau să-l pierd şi simt că îmi voi pierde minţile încetul cu încetul.
-Bine, scumpo. Dar te rog, nu mai plânge! Promite-mi că nu vei mai plânge! îmi spune şi mă aşez la locul meu pentru a nu-l incomoda în vreun fel.
-Bine, tata. Promit, dar şi tu trebuie să-mi promiţi că vei avea încrederea să te faci bine.
-Promit. îmi spune şi aprobă uşor din cap resemnat.
După ce discutăm minute-n şir şi-l pun la curent cu tot ce am făcut în acest timp de când nu ne-am mai văzut, la insistenţele sale de a merge să mă odihnesc, ies din salon pentru a-l lăsa pe el să doarmă liniştit. Îl văd pe Luciano vorbind cu mama, fiind aşezaţi pe două scaune din apropiere şi mă îndrept spre ei. Dintr-o dată, încep să-i văd în ceaţă din nu ştiu ce cauză şi îmi simt capul greu. Parcă toată încăperea se învârte cu mine şi mă simt foarte ameţită.
-Iubito? îi aud vocea scumpului meu şi-l văd printre gene cum se apropie de mine.
Picioarele mi se înmoaie, devenind parcă ca de gelatină şi mă prăbuşesc în braţele sale. Aud slab ţipetele disperate ale amândurora, după care totul devine negru în jurul meu. Ce se întâmplă cu mine?
Deschid ochii, simţind o durere îngrozitoare în tot capul şi privesc în jurul meu. Îmi dau seama că mă aflu într-un salon de spital şi habar n-am cum am ajuns aici. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că eram pe holul spitalului după ce l-am vizitat pe tata. Îmi îndrept privirea spre uşă când aceasta se deschide şi îl văd pe Luciano intrând.
-Iubita mea, cum te simţi? mă întreabă şi vine imediat spre mine, sărutându-mi fruntea.
-Acum sunt bine, scumpule.
-Doamne, iubito... Dacă ai ştii cât de mult ne-ai speriat. îmi spune şi-mi ia mâna într-a sa, sărutându-mi-o delicat.
-Îmi pare rău, iubitule. Dar din ce cauză am leşinat?
-Încă nu ştim, scumpo. Cât timp ai fost inconştientă ţi s-au luat analize de sânge şi acum aşteptăm să fie gata.
-Ok, dar cât timp am fost inconştientă? Şi mama unde este? Iar tata? Tata nu a păţit nimic, nu-i aşa? îl asaltez cu întrebări şi sper din tot sufletul ca starea tatei să nu se fi agravat.
-Iubito, pentru început trebuie să te linişteşti puţin. Ai fost leşinată cred că o jumătate de oră, iar mama ta este afară şi discută cu doctorul. Nu trebuie să-ţi faci griji! Totul este bine şi am o veste foarte bună pentru tine. îmi spune şi mă simt puţin mai uşurată acum că am aflat toate astea, iar ultima frază mă face să zâmbesc puţin.
Oare ce veste bună are să-mi spună? Dacă este despre tata, m-ar face cea mai fericită.
-Ce veste bună? Te rog, spune-mi odată! îi spun nerăbdătoare şi stau acum cu sufletul la gură.
-Rinichiul pentru tatăl tău tocmai a ajuns şi îl vor opera peste câteva ore.
-Poftim?! Tu chiar vorbeşti serios?
-Da, scumpo.
-Oh, Doamne! Nu-mi vine să cred... Tatăl meu se va face bine! ţip fericită şi mă ridic cât ai clipi în capul oaselor, sărind la gâtul său.
-Ţi-am spus eu, iubito.
-Da, şi îţi mulţumesc pentru tot. Pentru că ai fost alături de mine şi mi-ai dat putere să trec peste toate momentele groaznice de până acum.
-Scumpa mea, nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru nimic. Ţi-am fost alături până acum şi aşa voi face pentru totdeauna. spune şi îmi capturează buzele într-un sărut tandru care mă face să-l iubesc şi mai mult dacă ar fi posibil.
Suntem întrerupţi de către un doctor care intră în salon şi eu una, îmi aplec capul ruşinată.
-Se pare că pacienta noastră tocmai şi-a revenit. Am aici analizele tale care tocmai au ajuns.
-Şi este ceva grav, domnule doctor? De ce a leşinat? îl întreabă Luciano în locul meu şi chiar mă bucur.
-Puteţi sta calmi. Nu este nimic grav, ci din contră. Am o veste care cred eu că este una foarte bună pentru amândoi. Ei bine, ai leşinat din două motive. Primul este că ai avut o scădere de calciu din cauza lipsei de hrană şi al doilea care este cel mai important, eşti însărcinată. Felicitări!
Eşti însărcinată! Aceste două cuvinte îmi fac inima să-mi bată mult mai repede şi mă lasă fără cuvinte. Oare am auzit bine? Dar cum? Chiar este adevărat?
-Do-Domnule doctor, dumneavoastră chiar vo-vorbiţi serios? Sunteţi sigur? îl întreb cu vocea tremurândă din cauza emoţiilor.
-Da, sunt foarte sigur şi nu aş putea glumi niciodată cu asemenea lucruri importante. ne spune şi acum nu-mi mai pot stăpâni lacrimile de fericire să curgă, zâmbind cu gura până la urechi.
-Iu-Iubitule, ai auzit? Vom fi părinţi! îi spun simţindu-mă mai fericită ca niciodată şi îmi îndrept privirea spre el.
Îl văd având lacrimi în ochi la fel ca şi mine, dar sper din tot sufletul ca acestea să fie unele de fericire. Dar totul mi se confirmă atunci când sunt cuprinsă în braţe de către el şi sărutată pe toată faţa. Doamne, mi s-a luat o piatră de pe inimă.
-Iubito, încă nu-mi vine să cred. Noi chiar vom fi părinţi? Eu o să fiu tătic? îmi spune şi mă priveşte cu ochii mari şi înlăcrimaţi, nevenindu-i să creadă.
-Da, iubitule. Vom fi părinţi. îi spun şi mă îmbrăţişează din nou, de data aceasta şi mai strâns.
-Iubita mea, m-ai făcut cel mai fericit bărbat din lume! Nici nu-ţi închipui cât de mult mă bucur în aceste momente. spune şi îmi capturează buzele într-un sărut plin de dragoste.
Nici nu mai ştiu ce să-i spun. Şi eu sunt mai mult decât fericită că vom fi părinţi şi de abia aştept să aflăm ce sex are minunea noastră. Chiar este o minune pentru că a apărut într-un astfel de moment dificil în viaţa noastră şi ne bucurăm nespus amândoi.
Chiar când doctorul vrea să plece şi să ne lase singuri, o văd pe mama intrând în salon. Ne priveşte pe toţi trei confuză şi bineînţeles că habar n-are ce veste minunată ne-a dat doctorul.
-Ce am ratat? ne întreabă şi se apropie de patul în care acum sunt întinsă.
-Eu mai bine plec. Vă las să discutaţi liniştiţi. ne spune domnul doctor şi după ce îî mulţumim, iese din încăpere zâmbindu-ne.
-Acum îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? De ce a fost doctorul aici? Şi eşti bine, scumpo? Sper că nu este nimic grav.
-Linişteşte-te, mamă! Totul este în regulă şi nu este nimic grav. Din contră, am primit a doua cea mai minunată veste. îi spun şi o văd răsuflând uşurată, după care mă îndeamnă să-i spun.
Luciano îmi ia mâna într-a sa şi mi-o strânge într-un mod liniştitor, semn că mă susţine în ceea ce urmează să-i spun mamei. Sper doar că se va bucura la fel de mult ca şi noi doi.
-Mamă, eu... Sunt însărcinată. îi dau minunata veste şi rămâne cu gura căscată...la propriu.
-Oh, Doamne! Tu vorbeşti serios? mă întreabă mai mult decât surprinsă, iar zâmbetul meu care cred că mi se întinde până la urechi, îi confirmă acest lucru.
-Dumnezeule, nu-mi vine să cred! O să fiu bunică, adică o să fim bunici. Doamne, Casey, îţi dai seama? Tatăl tău o să se bucure atât de mult, scumpo. îmi spune şi ne îmbrăţişează pe amândoi, felicitându-ne.
-Tata! Trebuie să îi spun şi lui. mă trezesc vorbind şi dau să mă ridic din pat, dar Luciano mă opreşte.
-Scumpo, stai! Nu poţi pleca până când nu ţi se termină perfuzia.
-Da, dar trebuie să-l văd.
-O să-l vezi puţin mai târziu, iubito. Mai sunt câteva ore bune până când va intra în operaţie şi ai timp până atunci să-i spui.
-Bine. cedez până la urmă şi aştept cu nerăbdare să-l văd.
După ce mi s-a terminat perfuzia şi mă simt mult mai bine, iar acum că m-am pus pe picioare îl pot vedea pe tata. Îl găsesc în acelaşi salon şi îmi zâmbeşte cald când mă vede. Când îi dau vestea că sunt însărcinată se bucură la fel de mult ca şi noi toţi, observându-i câteva lacrimi de fericire în colţurile ochiilor. Mă bucur enorm când ştiu cât de mult se bucură atât mama cât şi tata.
Câteva ore mai târziu, tata este dus în sala de operaţie şi sper din tot sufletul ca după această intervenţie să se însănătoşească. Acesta când a fost transportat pe targă, mi-a promis că va lupta să se facă bine pentru noi toţi şi mai ales pentru nepotul sau nepoata care este pe drum. Când l-am auzit, lacrimile mi-au invadat ochii şi m-a emoţionat mai mult decât ar fi posibil.
După o oră în care am stat cu toţii cu sufletul la gură aşteptând, eu una simt că mă sufoc în acest hol şi vreau să iau puţin aer. Mă ridic de pe acel scaun incomod de lângă iubitul meu şi atât el cât şi mama îşi îndreaptă privirea spre mine.
-Scumpo, unde pleci?
-Vreau să iau o gură de aer. Simt că mă sufoc aici.
-Iubito, dacă vrei vin cu tine.
-Nu, dragule. Voi rămâneţi aici, vă rog, şi să mă sunaţi neapărat dacă apare vreo noutate. Bine?
-Bineînţeles, scumpo. o aud pe mama spunând şi după ce îi dau un sărut scumpului meu, ies afară.
Observ chiar lângă spital un parc şi pornesc într-acolo. Mă tot plimb pe aleiile pietruite şi privesc copacii verzi, după care mă aşez pe o bancă. Îmi aşez măna pe abdomen şi încă nu îmi vine să cred că acolo se află minunea noastră. Sper doar ca tata să treacă cu bine peste această operaţie şi să se bucure împreună cu mama de nepotul sau nepoata care va veni pe lume peste câteva luni.
Nici nu ştiu cât timp a trecut de când mă aflu pe această bancă, dar cred că destul de mult pentru că deja pe cer au apărut razele roşiatice ale soarelui care apune. Mă ridic şi pornesc spre ieşirea parcului pentru a mă întoarce înapoi la spital, dar mă opresc brusc atunci când aud vag nişte plânsete de copil. Încep să mă învârt în cerc pentru a descoperi sursa zgomotului şi la umbra unui copac din apropiere, văd o fetiţă cam de vreo cinci anişori care stă ghemuită cu genunchii la piept şi plânge. Oh, Doamne! Oare ce a păţit mititica? Mă apropii uşor de ea pentru a n-o speria cumva şi mă las pe vine ca să fiu la acelaşi nivel cu ea. Îşi ridică capul şi mă priveşte cu ochii în lacrimi şi observ cât este de frumoasă. Dumnezeule, nu am mai văzut o fetiţă atât de frumoasă în viaţa mea! Însă pe cât este de frumoasă, pe atât este de tristă şi mi se rupe sufletul s-o văd plângând.
O întreb dacă este bine şi ce a păţit, iar ea îmi răspunde timid că s-a pierdut şi nu mai ştie cum să ajungă la părinţii săi. Sărăcuţa de ea... Mă ofer imediat s-o ajut să-şi găsească părinţii şi o întreb mai multe lucruri despre ea. Aflu că are chiar cinci anişori aşa cum am bănuit, o cheamă Sofia şi nu mai ştie drumul spre casă. Stai puţin! Eu ştiu doar o fetiţă pe care s-o cheme Sofia şi aceea este a lui Angello şi Lucy. Dar nu, nu are cum să fie această fetiţă dispărută a lor. Din câte îmi amintesc eu, aceştia aveau foarte mare grijă de ea ca de ochii din cap şi n-o scăpau din priviri. Ce-i drept, ultima oară când am văzut-o pe fetiţă, aceasta avea vreo doi anişori şi vârsta de acum ar fi aceeaşi ca a fetiţei din faţa mea. Dar nu se poate. Îmi elimin această posibilitate din minte şi sper din suflet să nu fie a lor, pentru că sigur ei ar fi foarte îngrijoraţi şi distruşi în aceste momente.
O iau pe fetiţă de mână şi ieşim împreună din parc, după care luăm un taxi şi îi cer şoferului să ne ducă la cea mai apropiată secţie de poliţie. Doar aşa aş putea s-o ajut pe această fetiţă superbă să-şi găsească părinţii care cu siguranţă o caută disperaţi. Ajungem în aproximativ zece minute şi după ce îi plătesc, o ajut pe fetiţă să coboare şi ne îndreptăm amânouă spre intrarea în secţie. O simt tremurând şi îmi cobor privirea spre ea. Mă las din nou pe vine în faţa ei şi îi cuprind mâinile sale micuţe într-ale mele.
-Sofia, ce s-a întâmplat? De ce tremuri? o întreb îngrijorată şi mă priveşte cu ochişorii săi mari.
-Mi-e flică.
-Dar nu trebuie să-ţi fie frică, micuţo. Domnii poliţişti o să-i găsească pe părinţii tăi. Nu trebuie să-ţi fie teamă de ei, bine? îi spun şi dă afirmativ din cap.
Intrăm înăuntru şi îmi apare în cale un poliţist. Îi cer ajutorul şi-i povestesc toată situaţia, iar el ne cere să aşteptăm puţin până ce o să dea nişte telefoane. Mă aşez cu Sofia pe o băncuţă de acolo şi aşteptăm. Poliţistul revine în faţa noastră şi ne spune că trebuie să-i pună câteva întrebări celei mici. Spre surprinderea mea, observ că nu mai este speriată şi merge împreună cu acesta într-un birou din apropiere. Cât timp sunt singură îmi caut telefonul în buzunarul hanoracului şi observ că era închis. Îl deschid şi îmi cade faţa când văd pe ecranul telefonului douăzeci şi ceva de apeluri de la Luciano şi la fel de multe mesaje tot de la el, iar de la mama încă vreo zece apeluri. Oh, Doamne! Am uitat complet de ei şi cu siguranţă sunt foarte îngrijoraţi. Ce toantă sunt! Îi apelez repede pe Luciano şi când îmi răspunde sunt asaltată cu întrebări.
-Iubito, unde ai fost? Unde ai stat atâtea ore? Suntem atât de îngrijoraţi pentru tine. Eşi bine? Ai păţit ceva?
-Iubitule, îmi pare rău că n-am răspuns, dar telefonul mi l-am uitat închis. Eu sunt bine şi îmi pare rău că v-am îngrijorat din nou.
-Iubito, important este că tu eşti bine. Chiar am crezut că ai păţit ceva. Dar unde eşti acum?
-Sunt la poliţie.
-Poftim?! Cum adică la poliţie? Ce cauţi tu acolo? mă întreabă surprins şi îmi pot imagina câte gânduri îi trec acum prin minte.
-Stai liniştit, nu este ceva de rău. O să-ţi povestesc când mă întorc, promit. Dar acum spune-mi te rog, s-a terminat operaţia tatei? Este bine? Te rog, spune-mi că este bine! Şi mama, mama cum este?
-Bine, iubito. Operaţia a decurs foarte bine şi organismul tatălui tău a acceptat rinichiul nou, iar el îşi va reveni din clipă în clipă. Cu toţii suntem bine.
-Oh, Doamne! Ce bine! Mă bucur atât de mult că tot coşmarul acesta s-a terminat şi acum este bine. O să ajung la voi în cel mai scurt timp. îi spun şi îmi şterg lacrimile de fericire care au apărut.
-Cu toţii ne bucurăm, scumpo. Şi te rog, să vii repede. Sunt sigur că tatăl tău ar fi mai mult decât fericit să te vadă atunci când îşi va reveni.
-O să vin cât pot de repede, iubitule. Dar te rog mult, dacă cumva tata se trezeşte înainte să ajung eu, spune-i că mă bucur enorm pentru că este bine.
-Desigur, iubito.
În timp ce mai discut cu iubitul meu la telefon, o văd pe Sofia ieşind din birou alături de poliţist şi se apropie de mine.
-Iubitule, trebuie să închid acum. Te iubesc!
-Şi eu te iubesc! îmi spune şi închid repede telefonul.
-Totul este în regulă, domnule poliţist? Aţi reuşit să-i găsiţi părinţii? îl întreb şi sper să-mi dea un răspuns afirmativ.
-Datele sale se potrivesc la perfecţie cu cele din baza noastră de date a unei fetiţe dispărute şi i-am sunat pe părinţii respectivi. I-am chemat să vină aici şi să ne confirme dacă aceasta este fetiţa lor sau nu. îmi spune şi răsuflu uşurată.
-Mă bucur mult. Acum dacă totul este în regulă, aş putea să plec? Trebuie să ajung urgent undeva.
-Desigur. Vom avea noi grijă de cea mică până când vor ajunge părinţii aici. Şi vă felicit pentru gestul frumos pe care l-aţi făcut!
-Vă mulţumesc! îi spun şi mă apropii de Sofia pentru a-mi lua 'rămas bun' de la ea.
Nu ştiu dacă o voi mai vedea vreodată şi chiar am început să mă ataşez puţin de ea într-un timp extrem de scurt.
-Micuţo, se pare că până aici a fost. Sper ca părinţii tăi să ajungă aici cât mai repede şi să te ia acasă. Chiar mă bucur că te-am cunoscut. îi spun şi-i cuprind faţa între palme.
-Si eu. Dal...as vlea să te mai văd. îmi spune şi simt că mă topesc când o aud.
Doamne, cât de drăgălaşă poate fi!
-Nu ştiu dacă vom mai avea ocazia să ne vedem, dar te rog, să fii cuminte şi să-i asculţi pe părinţii tăi. Bine?
-Da. îmi spune şi o îmbrăţişez strâns după care mă îndepărtez de ea, în timp ce-i fac cu mâna.
Ea îmi întoarce salutul cu mâna şi după ce îi arunc o ultimă privire, ies din secţie căutând un taxi care să mă ducă înapoi la spital. Tot fac semne cu mâna spre un taxi liber care ar putea să mă ia, dar ghinion pentru că niciunul nu opreşte. Fir-ar să fie! În timp ce tot mă uit după vreun taxi care să treacă pe şosea, un Range Rover negru cu geamuri fumurii opreşte la câţiva zeci de metri lângă mine. Este o maşină chiar superbă. Din maşina luxoasă văd cum iese prima dată un tip solid şi bine făcut, după care o femeie suplă şi foarte frumoasă din câte îmi pot da eu seama de la această distanţă. Încep să se apropie de mine şi când îi văd mai de aproape, cred că am făcut ochii cât cepele de uimire. Dumnezeule, nu-mi vine să cred că sunt ei! Dar cum? Ce ar putea face ei aici?
-Lucy? Angello? mormăi uimită şi le atrag atenţie spre mine.
Chiar ei sunt.
Lucy P.O.V
-Scumpo, te rog vino şi mănâncă ceva! îi aud vocea lui Angello şi numai la mâncare nu îmi stă gândul acum.
-Iubitule, cum aş putea eu să mănânc atât timp cât fetiţa noastră este dispărută cine ştie pe unde? îi spun şi un nou val de lacrimi mă cuprinde.
Este adevărat că nu am mai mâncat nimic toată ziua, dar puţin îmi pasă. Tot ce vreau în aceste momente este să ne sune de la poliţie şi să ne spună că ne-au găsit fetiţa. Ore bune am căutat-o pe Sofi prin toate locurile din apropiere pentru că singură nu putea merge prea departe, dar nimic. Nici urmă de fetiţa mea. Tot ce am acum de la ea este ghiozdănelul său care îl ţin strâns la piept de când mi l-a înmânat educatoarea aceea.
-Iubita mea, te rog nu mai plânge! Te înţeleg, scumpo. Şi eu simt la fel, dar trebuie să mănânci ceva pentru că altfel te vei îmbolnăvi.
-Nu pot, chiar nu pot. Până când nu o găsim, nici să respir nu mai vreau.
-Iubito, te rog nu mai vorbi aşa! Ai încredere. Sunt sigur că cei de la secţie ne vor suna din clipă în clipă.
-Cum să ne mai sune? Nu vezi că deja s-a înserat? Dacă n-au găsit-o până acum, nici nu o s-o mai găsească. Tu îţi dai seama?! Dacă fetiţa mea acum dârdâie de frig şi îi este foame? Dacă este singură şi tremură de frică? ţip la el disperată şi nu mai ştiu ce să mai fac.
Unde s-o mai căutăm? Dacă aflam că a văzut-o cineva, măcar aveam o fărâmă de speranţă. Acum sunt mai disperată ca niciodată şi îmi vine să-mi smulg părul din cap de neputinţă.
-Nu! Dacă n-o găsim, eu mor! ţip din nou şi încep să tremur precum o schizofrenică.
-Iubito, te implor, nu... încearcă să-mi spună, dar este întrerupt de soneria telefonului său.
Doamne, te rog să fie cei de la secţie...
Îi fac semn lui Angello să răspundă odată şi face întocmai.
-Alo? ... Da, eu sunt. ... Oh, Doamne! Sunteţi sigur? ... Venim acum! începe să vorbească cu habar n-am cine şi îmi vine să turbez când nu aud nimic din conversaţie.
Închide telefonul şi mă priveşte cu ochii mari, iar eu aştept să-mi spună odată ceva. Zici că a rămas blocat aşa.
-Angello, spune naibii ceva! Nu mă mai ţine ca pe jar! Au fost cumva cei de la secţie? îi spun şi sper din tot sufletul ca să fie chiar ei.
-Da. Au spus că acum câteva minute a fost adusă la ei o fetiţă de cinci ani şi care seamană leit cu cea din poza pe care le-am dat-o noi cu Sofi.
-Oh, Doamne! Atunci haide să mergem odată! De abia aştept să-mi văd fetiţa.
-Şi eu, scumpo. îmi spune şi mă ia de mână, ieşind grăbiţi din casă.
Urcăm în maşină şi demarează în trombă spre secţie, eu rugându-mă în acelaşi timp ca fetiţa aceea să fie într-adevăr Sofi a noastră. Ajungem cam într-o jumătate de oră şi coborâm jos imediat. Ne apropiem de intrarea în secţia de poliţie şi observ din profil o tipă blondă care îmi pare extrem de cunoscută. Stai puţin! Nu e cumva Casey, iubita lui Luciano? Dar cum se poate aşa ceva? Ei erau parcă plecaţi în Anglia de vreo trei ani. Sunt scoasă din gânduri atunci când îi aud vocea tipei blonde şi ne apropiem mai mult de ea.
-Lucy? Angello?
-Casey? mormăim amândoi la unison, uimiţi.
Chiar ea este. O îmbrăţişăm strâns şi încep s-o analizez din cap până-n picioare. A rămas la fel de frumoasă ca atunci când am văzut-o ultima dată.
-Casey, dar ce faci tu aici? Şi de când v-aţi întors? Luciano a venit cu tine? îl aud pe Angello întrebând-o pentru că eu sunt prea uimită s-o văd aici ca să vorbesc.
-Ieri am ajuns în ţară. Nu am putut anunţa pe nimeni de venirea noastră pentru că nu am avut timp deloc. Mama m-a anunţat că tata este în spital pentru că i s-a depistat o problemă la rinichi şi azi i s-a făcut un transplant.
-Este bine acum tatăl tău? o întreb de data aceasta eu şi dă afirmativ din cap fericită.
-Mă bucur că v-aţi întors, dar totuşi ce faci tocmai la secţia de poliţie?
-Păi, am ieşit în parc să iau o gură de aer după ore de aşteptat la spital şi când să mă întorc, am găsit o fetiţă care plângea şi îmi spunea că s-a pierdut. A spus că nu mai ştie drumul spre casă şi am decis s-o aduc aici. Poliţiştii i-au sunat părinţii şi urmează să vină s-o ia.
-Stai puţin... Cum o chema pe fetiţă?
-Sofia, dar de ce...
-A-Ai spus cumva So-Sofia?! o întreb nevenindu-mi să cred şi mi se pare că este mult prea mare această coincidenţă.
-Da, de ce? Ştiu că o cheamă ca pe...
-Cum arăta fetiţa? Avea cumva părul şaten cu breton, iar ochii verzi şi mari?
-Da, exact aşa. Dar nu înţeleg de ce mă întrebaţi toate astea.
-Pentru că fetiţa pe care ai găsit-o este Sofi a noastră. îi spune Angello şi văd că a devenit foarte surprinsă.
-Poftim?! Dar cum? Sofi nu era cu voi?
-Nu. A dispărut de la prânz şi nu am găsit-o până acum când ne-au sunat poliţiştii.
-Oh, Doamne! Atunci mă bucur că am găsit-o eu şi nu altcineva care i-ar fi putut face rău.
-Casey, îţi mulţumim din suflet! Nu ştiu ce ne-am fi făcut dacă Sofi păţea ceva. îi spun recunoscătoare şi o îmbrăţişez strâns, fiind urmată de către Angello.
-Nu aveţi pentru ce îmi mulţumi. Chiar mă bucur că v-am putut fi de ajutor şi m-am bucurat că am avut ocazia s-o văd pe Sofi. Este foarte frumoasă.
-Mulţumim din nou, Casey. Dar tu nu mai rămâi?
-Îmi pare rău, dar nu mai pot rămâne. Trebuie să ajung la spital. Luciano mi-a spus că tata îşi va reveni în orice moment.
-Ok. Dar dacă te putem ajuta cu ceva, să ne anunţi te rog. Şi urează-i tatălui tău sănătate din partea noastră.
-Aşa o să fac, mulţumesc. Acum trebuie să plec, ne mai vedem.
-Bine. Dar dacă aveţi timp, veniţi şi pe la noi.
-Sigur că da. Mai întâi trebuie să-l externeze pe tata şi după aceea venim. Oricum trebuie să vă mai spun ceva.
-Bine. îi spun şi după ce ne salutăm, ea opreşte un taxi şi dispare din raza noastră vizuală.
-Iubitule, îţi dai seama ce noroc am avut cu Casey? îl întreb şi simt de parcă mi s-a luat o mare piatră de pe inimă.
-Da, iubito. Nici mie nu mi-a venit să cred şi chiar mă bucur. Acum, haide s-o vedem pe micuţa noastră! îmi spune şi intrăm înăuntru ţinându-ne de mână.
Ne întâmpină un poliţist şi ne întreabă dacă am venit în legătură cu fetiţa găsită, iar după ce îi confirmăm, ne conduce spre biroul său unde ne spune că ne aşteaptă. Intrăm şi de cum simt parfumul prinţesei mele, parcă mi se înmoaie picioarele.
-Mami! Tati! ţipă fericită când se întoarce cu faţa spre noi, iar eu cad în genunchi în faţa ei şi o îmbrăţişez atât de strâns cum nu cred că am făcut-o vreodată.
-Fetiţa mea! În sfârşit te-am găsit. îi spun printre lacrimile de fericire şi îi sărut obrăjorii.
-Prinţesa noastră! Nici nu-ţi închipui cât de fericiţi suntem pentru că te-am găsit. îi spune şi Angello care se lasă pe vine şi ne îmbrăţişează pe amândouă.
-Îmi...îmi pale lău că am plecat de la glădi, dal doamna educatoale m-a celtat. ne spune, începând să-i tremure bărbia.
-Of, scumpa noastră. Nu-i nimic, dar să nu mai fugi niciodată. Ne-am înţeles, Sofi? îi spun în timp ce-i mângâi părul şi o sărut protector pe frunte.
-Da, mami.
-Mama ta are dreptate, Sofi. Ne-am speriat foarte tare atunci când am auzit de la doamna educatoare că ai fugit.
-Stiu, tati. Plomit să nu mai fug. îi spune şi o strângem în braţe amândoi.
Le mulţumim poliţiştiilor şi urcăm cu toţii în maşină, pornind spre casă. Doamne, sunt atât de fericită pentru că ne-am recuperat fiica şi o să-i fim recunoscători lui Casey pentru totdeauna. Îmi întorc privirea în spate la micuţa noastră şi simt cum îmi tresaltă inima de bucurie atunci când o văd zâmbind. Ajungem acasă şi îmi dau seama că Sofi este foarte obosită şi cu siguranţă îi este şi foame. Pregătesc repede ceva pentru cină şi mâncăm în linişte.
O iau de mânuţă pe prinţesa mea şi o duc sus în camera sa pentru că a venit timpul de culcare. După ce îi fac baie şi ca o năzdrăvană mică ce este a împrăştiat prin toată baia spuma din cadă, o schimb în pijamalele sale roz şi se întinde în patul său. O învelesc şi am intenţia să aflu de ce a tras-o de păr pe acea fetiţă. Ei nu-i stă deloc în fire să facă aşa ceva.
-Scumpa mea, acum îmi poţi spune de ce ai fugit defapt de la grădiniţă? Educatoarea ta ne-a spus că ai tras de păr o fetiţă. îi spun şi mă aşez lângă ea pe pat.
-Mami, dal mi-e lusine să spun. îmi spune cu vocea joasă şi cu privirea în jos.
Îi ridic uşor bărbia şi o fac să mă privească.
-De ce?
-Pentlu că... începe să-mi spună, dar se opreşte şi îmi dau seama că îi este puţin frică.
-Sofi, mie poţi să-mi spui. Haide, te rog! Ştiu că n-ai fugit doar pentru că te-a pedepsit educatoarea. spun şi îi iau mânuţa într-a mea, îndemnând-o să-mi povestească.
Începe să-mi relateze toată povestea de la început şi rămân efectiv cu gură căscată. Doamne, nu-mi vine să cred! Micuţei mele îi place de un băieţel. Cică îl cheamă Andy şi este 'foalte, foalte, dar foalte flumos' după cum mi l-a descris ea. Îmi mai spune că totul a început când s-a jucat cu el, iar o fetiţă pe nume Kim a venit şi l-a făcut să plece de lângă ea şi au plecat împreună să se joace, lăsând-o singură. Micuţa mea războinică s-a enervat pe fetiţa aceea şi a tras-o de păr după ce a văzut că l-a pupat pe băieţel pe obraz. Când termină de povestit îi observ în colţurile ochiilor câteva lacrimi care stau să cadă şi mă întind lângă ea pe pat, trăgând-o la pieptul meu.
-Of, scumpa mea... Te rog, să nu mai plângi! Dacă şi lui îi place de tine, cu siguranţă va veni să vă jucaţi împreună. Dar te rog din suflet, să nu mai faci niciodată aşa ceva! Chiar nu este frumos să tragi de păr o altă fetiţă sau să-i faci altceva. Bine, scumpo? Promite-mi, că nu se va mai repeta acest incident!
-Da, mami. Plomit. îmi spune şi se ghemuieşte mai bine la pieptul meu, căscând.
-Acum haide să dormi, prinţesă mică! îi spun şi o ţin în braţe până ce adoarme, dându-i 'pupicul de noapte bună'.
Ies din camera sa cu grijă să n-o trezesc cumva şi mă îndrept spre dormitorul nostru. Chiar şi eu sunt foarte obosită. Este şi normal pentru că astăzi am trăit unele dintre cele mai negre momente din viaţa mea pe care nu aş vrea sub nicio formă să le mai trăiesc vreodată. Îl găsesc pe scumpul meu deja gata de culcare, întins în pat şi cel mai probabil mă aştepta.
-A adormit? mă întreabă şi se ridică în capul oaselor, rezemându-se de tăblia patului.
-Da, a adormit imediat. Acum mă duc să fac un duş şi revin, ok? îi spun şi-l văd dând afirmativ din cap.
Dau drumul apei să curgă în cadă şi încep să mă dezbrac, iar doar acum realizez că eu încă eram îmbrăcată în hainele de birou.
După o baie cu spumă care mi-a relaxat toţi muşchii, mă întorc în dormitor şi mă mir că nu am adormit în cadă. Mă îmbrac şi eu în nişte pijamale oarecare şi mă cuibăresc lângă Angello în pat. Acesta mă strânge la pieptul său şi îmi depune un sărut pe frunte.
-Iubitule?
-Hm?
-Sofi mi-a spus de ce a fugit defapt. îi spun şi încep să chicotesc atunci când îmi aduc aminte de ce mi-a povestit micuţa mea năzdrăvană.
-Şi de ce a fugit? mă întreabă şi îl văd confuz.
Doamne, cât de curioasă sunt să-i văd faţa când va afla!
-Păi, fetiţei noastre se pare că îi place de un băieţel de la grădiniţă. Şi din acest motiv a tras-o pe fetiţa aceea de păr pentru că l-a luat de lângă ea. îi spun şi face ochii cât cepele de mari.
-Poftim?! Ce băiat? Deja?!
-Iubitule, las-o mai moale! Sunt copii. Ce ar putea ştii ei despre cum este să te îndrăgosteşti?
-Da, iubito. Dar acest băiaţandru nesuferit mi-a supărat fetiţa.
-Iubitule, nu vorbi aşa! Este doar un băieţel inofensiv. Până la urmă aşa mai fac copiii.
-Da, sigur că da... mormăie făcând o faţă bosumflată şi mă întind spre el, sărutându-l pentru a-l împăca.
-Haide, bosumflici să dormim! îi spun şi-l strâng mai tare în braţe, adormind amândoi după o zi care a fost mai mult decât grea.
*