DedicatMarianaCiubotaru
Hai mă ca nu cred! Defapt, asta sunt doar eu, ce mă miră pe mine? Ce mă fac acum? Sa stau să mă rog să nu moară clonul, sau să mă rog să murim ambele pentru ca idiotul de Ricardo să nu distrugă lumea cu virusul acela.
Ne-am retras fiecare în camera sa, pentru a putea să ne facem ordine în ganduri, dar de pare că Diego a început sasi facă ordine si in lucruri. Din camera lui se auzea un zgomot puternic. Auzeam cum da totul jos încercând probabil asa sasi calmeze nervii. De ceva vreme stam cu totii lângă cameră lui încercând să îl calmăm, dar nimic nu merge. Se presupune că eu ar fi trebui să stau si sa bocesc, nu el.
- Diego, ajunge. Nu tu de pare că exagerezi? Nu e ca si cum tu ai muri dacă clonul este distrus.
-Pleaca Amara, tu nu înțelegi nimic!
- Explica-mi sa înteleg si eu atunci! Nu poate fi mai rău ca faptul că nu sunt nimic altceva decât un experiment!
Văd că usa de deschide, dar el nu iese din camera.
- Asta pare a fi o invitatie, spune Andrew.
Când văd că ezit, adaugă:
- Doar pentru tine Amara, aveti multe de vorbit, de da cu părerea si Roxy.
Nu înteleg de ce mai stau in capul lui, e clar că nu mă suporta, de altfel sentimentul e reciproc. După ce mă sărutat ca si cum nu ar fi ultima dată, a strigat ca caut pupata-n in fund. Băiatul ăsta poate fi mai nebun, bipolar, frumos si sexi de atât? Îmi iau inima in dinti, mă pregătesc moral pentru ce urmează să vad si intru în camera.
- Si, cine este acum cel care caută pupat in fund? Te-ai saturat de mobila veche si vrei alta, iar alta metoda nu ai găsit pentru a o scoate afară?
Spuneam prostii, stiam asta, dar am preferat minciunile în locul adevărului. Sunt o lasă, nu neg, desi tata mereu zicea ca am sânge de luptător. Dar oare luptătorii simt frica? Ce fac ei când stau fata in fata cu probleme si trebuie să decidă, viata ta, sau viata celorlalti.
- Amara, nu am chef de tine nici acum, nici alta dată, eliberează camera te rog.
Asta a durut.
- De ce? De ce ce te comporti asa cu mine? Cu ce tiam gresit?
- De ce crezi ca e ceva ineregula cu tine? Poate pur si simplu nu esti genul meu.
- Minti. Am văzut dorinta din ochii tai mai devreme. Stiu ca mă placi, si eu o fac, dar ceva te retine. Ce?
- Amara, nu delira. Ce mă poate opri pe mine?
- Dominic. El te poate opri, nu-i asa? Ce i-ai promis?
A aplecat capul, deci am ghicit. Dar de ce i-ar face tatei o astfel de promisiune, când noi nici nu ne cunostea?
- Da! Ai ghicit! I-am promis lui Dominic ca o sa am grija de tine, ca de acum tu vei fi scopul existentei mele! După asa zisa moarte a lui Ricardo, totul a devenit mai usor. Scopul meu rămânea doar sa te tin departe de subsol.
- Ignorandu-ma nu mă protejezi!
- Ba da. Amara, jocul este si asa periculos, dacă mai implicam si sentimentele suntem pierduti.
Dezamăgire. Sigur nu e vorba de asta, pur si simplu nu mă place. Ar fi putut să o spună direct. Mă întorc usor spre usa. E timpul să plec, m-am retinita prea mult acolo unde nu sunt dorita. Cameră mea mă asteapta cu bratele deschise, iar patul meu este mai pregătit ca niciodată pentru o nouă ,,contopire" a noastră.
Diego.
Am fost prea dur, asta este, doar ca tine prea mult la ea pentru a o face să sufăr. Nu sunt persoană potrivita pentru ea, nu sunt romantic si dulce, nu pot petrece mult timp cu ea, la ce bun să o chinui? O plac, chiar foarte mult, dar..
- Diego, stiam că esti un idiot, dar acum te-ai întrecut chiar si pe tine. Ea are nevoie de tine asa cum esti, cu toate toanele tale si cu toată aroganta! Dacă voia un pampalau, crede-ma deja avea iubit!
- Dar...
- Fugi, Diego, cineva te asteapta! Spune Roxy si pleacă.
Chiar are dreptate! Merita sa incerc nu? Oricum suntem in pericol, cu sau fara asta, iar dacă o să o tin departe de mine nu însă schimb nimic, din contra o sa inrautatesc situatia.
Am de mers undeva.
Amara.
Baia mă mai capăt Putin, dar nu mi-a alungat tristetia. Îmi infasor prosopul în jurul meu si ies din baie,
blestemându-ma ca nu mi-am luat pijamale. Deschid usa si merg la dulap după pijamale . Mi le trag pe mine si mă duc i pat, mai bine spun vreau să mă duc, dar e ocupat de Diego!
- Nu-mi spune ca ai văzut totul!
- Asta ar schimba ceva? zice el si sfidează renumitul lui zâmbet sexi. Îl ador pe băiatul ăsta.
- De ce ai venit? Nu voiai sa scapi mai repede de mine? Sau tu sa făcut milă si ai decis să îmi mai oferi o noapte de adio!
- Nu de adio, vreau un inceput, alături de tine.
Nu cred, a înteles însfarsit ca nu schimbă nimic
respingan-duma. Zâmbetul meu spune tot. Mă apropii încet de pat si mă cuibăresc lângă el. Se simte atât de bine apropierea noastră.
- Spune-mi despre tine, mă trezesc zicând. Tias spune eu, dar tu dezamăgire stii, mai multe decât mine.
- Deja atenteze la amintirile mele? Mă vrei cu totul nu?
- Scuze, am zi o prostie, si schiteaza un zâmbet dulce.
- De ce nu, o sati povestesc. Doar ca nu o sati placa, nu am avut luxul tau.
- Nu e nevoie...Dar el deja a inceput sa povestească.
- De mic am trăit sărac. Mereu duceam foame, căci mama nu era în stare să castige bani, fiind tintuita la pat după ce a murit tata. Din cauza stresului si a muncii grele pe care o făcea pentru a ne putea întregime atât pe mine cat si pe sora mea mai mică de nici un anisor, medici spuneau ca i-au paralizat picioarele, acesta fiind că un reflex de apărare a organismului împotriva exploatării excesive a acestuia. Patru ani nenorociri am stat pe la colturile străzilor cersind bani, mâncare sau haine pentru a ne putea cel putin să-i dau surorii mele să mănânce. Mama fiind slăbită a pierdut laptele si nu mai putea să-i dea si surorii mele să mănânce, de aceia din banii pe care îi castigat cersind, măturând străzile sau chiar furând cumpărăm în fiecare zi cate un litru de lapte pentru surioara mea si o pâine pentru mine si mama. Aveam noroc mare ca macar am rămas cu un acoperise deasupra capului, cea tatei ne-a rămas nouă după moartea lui, sau mai bine după ce a fost ucis.
- Dar cum ai ajuns să intri in banda lui Ricardo?
- Mhh, zice si schiteaza unul dintre acele zâmbete cu dublu înteles. Usor. Pe la cinsprezece ani deja am devenit un pungas destul de iscusit, iar într-o zi la-m văzut pe Ricardo în cafeneaua de la periferia orarului stând la o masa si numărând încruntat o multime de bani si atunci ceva in mintea mea sa aprins si m-am gândit ,,Asta e sansa mea! De azi nu vin mai duce foame". Eram naiv, n-am ce spune. Mi-am făcut un plan destul de bun si ar fi reusit dacă nu m-ar fi văzut un client de la masa de vizavi si nu i-ar fi spus lui.
La început Ricardo era furios rău pe faptul că un copil de 15 ani la cam dat de rusine în fata prietenilor lui prin neatentia si lipsua simtului de observare pe care îl avea, dar mai apoi o licărire din privirea lui mi-a spus ca am dat de naiba. Mi-a dat frumusetea drumul camasii ponosite pe care o purtam, a asezzt-o frumusel apoi mi-a zis pe o voce înspăimântător de calma:
,, - Ai tupeu băiatule dacă ai îndrăznit să pui mâna tocmai în buzunarul meu. As putea sa te pedepsesc pentru asta, sa te dau pe mana politiei, dar o să mă fac că uit de aceasta neîntelegere dacă accepti sa lucrezi pentru noi.
- Cu cât ma vei plati?
- Asta o sa depindă doar de tine, dar în general 1000 € pe lună, iar banii acestea îi poti lua chiar acum, drept avans. "
- Fiind satul de sărăcie am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Îmi era indiferent ce trebuie sa fac, doar ca ele să trăiască, mama si sora mea singurele persoane pentru care mai era loc în inima mea.
- Dar ce sa întâmplat cu ele?
- Au murit. Eu le-am omorât.
Iată încă un capitol! Astept pareri de la voi dragilor!
Ce credeti ca sa întâmplat atunci?
E vinovat Diego de moartea lor?
Ce ziceti de viata anterioară a lui Diego?
Pup💗